Păcatele noastre în faţa Apocalipsei
Fără dorinţa de a reveni obsesiv asupra subiectului Apocalipsa, care şi aşa ţine captive multe minţi şi inimi, doresc să abordez un subiect acut: iminenţa ei.
Articol editat de , 3 octombrie 2015, 06:00
Această mare dilemă a timpului, când ea se va consuma a fost una din temerile care au însoţit umanitatea în drumul complicatei istorii. Au fost epoci în care invaziile barbare, calamităţile sau războaiele prelungite au creat atmosfera unor adevărate Apocalipse în mişcare care au născut spaime colective ce încă mai subzistă în mentalul colectiv. Nici noi nu suntem ocoliţi. Asistăm aproape în fiecare an la apariţia unor date fatale, care prevăd acest sfârşit al lumii şi care, bine ambalate comercial, pot fi rentabil speculate.
Totdeauna a vinde frică a fost o intreprindere extrem de profitabilă, dar complet lipsită de morală.
Să nu uităm că a sta în mod excesiv asupra acestor calcule şi previziuni înseamnă a trăda sensul însuşi al Apocalipsei, care rămâne o taină ştiută doar de Dumnezeu. De aceea în faţa unei taine nu putem decât să ne punem întrebarea care este locul nostru în ea şi ce relevanţă are ea pentru noi.
Pentru primii creştini, sfârşitul lumii era garanţia că Domnul va veni şi va scurta zilele. Atunci, bucuria reîntâlnirii, copleşea sentimentul de teamă ce însoţeşte orice sfârşit.
Din această perspectivă însăşi noţiunea de criză pe care o exploatăm astăzi până la refuz înseamnă de fapt comprimarea timpului. Dacă trăim cu adevărat o criză care ne apropie de măsura timpurilor apocaliptice este aceea de a nu mai putea controla timpul care se comprimă tot mai mult.
Nu de puţine ori trăim cu ispita de a cunoaşte marele sfârşit al lumii, dar uităm cu desăvârşire că micul sfârşit al fiecăruia este mult mai aproape de noi. De aceea preocuparea noastră trebuie să depăşească grija şi teama necreştină şi să urmărească felul în care vom trece peste această mică Apocalipsă personală, care nu este un sfârşit, ci un început.
Consolarea noastră este că nu cu Apocalipsa se încheie totul, ci ea va da naştere unui cer şi pământ nou.
Pentru un creştin nu Apocalipsa este importantă, ci eshatologia, momentul cel mai din urmă al existenţei, care dă,de fapt măsura sfârşitului şi valoare oricărei vieţi.
Cred că aceasta trebuie să fie conştiinţa fiecărui creştin care trebuie să privească dincolo, spre acest orizont al eshatologiei, unde toate se împlinesc şi capătă acea strălucire sfinţitoare pe care Dumnezeu o oferă lucrurilor dintru început. Ar contrazice însăşi iubirea divină dacă Dumnezeu s-ar limita la a încheia lumea printr-o Apocalipsă.
Geniul creştinismului a fost că a reuşit să treacă peste condiţionările de timp şi a pus mai mult accentul pe trăire şi pe starea sufletească, decât pe cronologie.
De aceea întrebarea cum vom fi noi atunci? şi nu când va fi acel sfârşit? dau măsură şi vieţii, dar şi credinţei noastre, care a biruieşte orice sfârşit.
Pr. Bogdan Ivanov
Radio Cluj se poate asculta şi online AICI.
