O zi din viața unui ceasornicar

Pendulele ăstea funcţionează? îl întreb pe ceasornicar care, imediat, deschide cutia de lemn maroniu şi, cu degetul arătător, mişcă puţin limbile cadranului. Dă timpul cu câteva minute înainte. Brusc, două ciocănele aflate la capătul unor tije subţiri prind viaţă şi lovesc în contratimp un mic cerc metalic, argintiu, strălucitor. Încăperea este învăluită într-un sunet cald, cristalin, de catedrală.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 18 octombrie 2015, 06:00 / actualizat: 20 octombrie 2015, 9:30

Aţi văzut? Ăsta e un ceas de perete rusesc, Iantar, care a fost revizuit şi care este în stare perfectă de funcţionare. Bun, haideţi să ne aşezăm, putem povesti 10-15 minute, deşi am foarte mult de lucru. Sunt şi singur, fiul meu e răcit, n-a putut veni astăzi.

Înţeleg că m-am aşezat pe scaunul lui, lângă un birou încărcat de ceasuri şi instrumente. În atelier se aude sunetul unei alte pendule. Îşi priveşte ceasul electronic de la mâna stângă. Scot şi eu repede din buzunar telefonul mobil. Este 15 fix. Uf, târziu… Îmi aduc aminte de vorba scriitorului polonez Stanislaw Jerzy Lec: Numai timpul nu-şi pierde timpul.

Acuma îl auziţi pe celălalt care şi acela este revizuit. Pendulele! După ce le dai viaţă şi după ce le porneşti, ai o satisfacţie extraordinară. Te gândeşti întotdeauna că ai mai resuscitat pe cineva. Ăstea două n-au mers vreme de vreo 40 de ani.

Sunt pe strada Baba Novac, în atelierul domnului Emil Mureşan, ceasornicar încă din 1969, după ce a urmat timp de 3 ani cursurile Şcolii profesionale de meserii din Arad. Aflu că prin anii ’70, Clujul avea 87 de ceasornicari formaţi la această şcoală. Dintre ei, astăzi mai lucrează doar trei. Domnul Emil Mureşan şi-a petrecut aproape o jumătate de secol în faţa mecanismelor complicate ale ceasornicelor. Am zis s-o luăm cu începutul.

Mi-am ales această meserie pentru că am crezut că este o meserie frumoasă, galantă, liniştită. Sigur, ai nevoie de multă linişte, de pasiune, de ochi buni şi, mai ales, de răbdare. Răbdare, răbdare, răbdare!

Trei ani de şcoală pentru această meserie? întreb oarecum mirat.

Eu cred că e puţin. În Franţa se învaţă până la 6 ani această meserie. Şi nici atunci nu poţi să spui că ştii absolut totul despre ceasuri sau că ai devenit un foarte bun ceasornicar. Din păcate, astăzi aceste şcoli în România nu mai există…

Pe masa de lucru are câteva ceasuri deschise care aşteaptă să fie reparate. Îl întreb, ca un novice ce sunt, care sunt cele mai dificile şi cele mai banale defecţiuni ale unui ceas.

(Râde) Nu pot să vă spun decât un singur lucru: un ceas poate să aibă până la 3500 de defecte!

Îmi aduc aminte de vechiul meu Vostok, pe care îl purtam în adolescenţă. Un cadou pe care mi l-a făcut un unchi. De ani buni de zile are una dintre cele 3500 de defecţiuni. Sau poate mai multe. Ştiu că i-am dat jos capacul, am privit în măruntaiele lui, am mişcat cu o scobitoare o rotiță, apoi alta, dar nu s-a întâmplat nimic.

Acele rotiţe se învârt angrenate de o forţă motrică, de un arc care pune în funcţiune, de fapt, mai multe piese, ca într-un sfârşit să se ajungă la un balansor care măsoară timpul, acel balansor care măsoară exact cele 24 de ore ale unei zile. Apropo de Vostok-ul dumneavoastră! Foarte mulţi clienţi vin cu ceasuri care le-au rămas de la bunici, de la părinţi sau pe care le-au primit cadou. În principiu, le pot da viaţă. Dar nu chiar orice ceas merită reparat. Dacă este foarte deteriorat, eu nu le pot da garanţie şi atunci le spun clienţilor să-l păstreze doar ca amintire, în continuare. Vedeţi, oamenii sunt nostalgici şi au ajuns la concluzia că tot ce s-a făcut înainte e mai bun, mai rezistent. Şi atunci vin cu ceasurile vechi la mine, la atelier.

Ajungem şi la subiectul rubricii: o zi din viaţa unui ceasornicar!

Păi, e simplu… Mă trezesc la 7,30, îmi beau cafeluţa, după care iau micul dejun şi vin la lucru. De obicei, ajung cu mult înainte de ora 10, când deschidem. Până la ora 17 stăm la serviciu. Cum să vă zic, ne-am format o clientelă încât nu prea am timp de altceva. Am rămas, poate, printre puţinii ceasornicari care mai pot repara şi pendule. Avem deschis şi sâmbăta. Am noroc cu fiu-meu care a îmbrăţişat şi el această meserie şi lucrează cu pasiune.

Sună ceva. Mă uit la ceasurile agăţate pe pereţi. Dar e telefonul mobil. Ciudat, în atelier parcă şi soneria stridentă, subţire, de telefon, seamănă cu sunetul unei pendule.

Alo! Da, domnu’ Dane! Păi, i l-am dat. Sigur, a plecat doamna cu el în stare perfectă de funcţionare. Bine, dragă… Ce să fac?! Muncă! Muncă, trudă… Haznă, ioc! Bine, bine! Pa, pa!

Revenim.

Ajung acasă în jurul orei 18 şi ceva. Bineînţeles, iau masa, după care răsfoiesc un ziar, răsfoiesc o carte. Merg la cumpărături, dacă e cazul. Apoi, la televizor şi… la culcare. Adorm repede, pe la 10 și jumătate.

Dimineața, domnul Emil Mureşan se trezeşte după ceasul… biologic, chit că are în casă vreo 25-30 de ceasuri.

Nu pot spune că am o adevărată colecţie de ceasuri, n-am făcut o pasiune din a colecţiona. Totuşi, am câteva ceasuri de mărci renumite la care ţin şi de care am grijă. Poate că pasiunea asta a mea l-a determinat şi pe băiatul meu să se apuce de această meserie.

Chiar aşa!

Păi, după armată, a venit la mine la secţie şi m-a rugat: tată, nu-mi schimbi bateria?, tată, te rog frumos să-mi cureţi şi mie ceasul ăsta. Dar lui de mic copil îi plăcea să se uite la mine şi să vadă ce fac, cum fac… Şi-atunci i-am spus: tati, şi tu ştii să montezi o baterie! Tati, ştii şi tu să cureţi un ceas! Aşa a început totul. De 20 de ani e lângă mine şi lucrează cu aceeaşi pasiune. Şi îmi pare bine că avem şi un moştenitor, un Mureşan mai micuţ, pe care sperăm să-l luăm şi pe el în formaţie. Ar fi fantastic!

Un ceasornicar bun are nevoie, am înţeles, de multă, multă răbdare. Şi ochi buni. Apoi, probabil, talent, îndemânare…

Nu ştiu… Eu zic un singur lucru: trebuie să aibă dragoste pentru meseria pe care o face.

În timp ce vorbeam, au intrat în atelier patru, ba chiar cinci clienţi. O doamnă, bunăoară, a venit să vadă dacă i-a fost reparat un ceas vechi de masă cu clopoţei („Săru-mâna, ceasul funcţionează, dar întârzie câteva secunde. Mai lăsaţi-l, vă rog, o zi…”) A intrat şi o domnişoară care a adus la reparat trei ceasuri („ceasurile familiei”). În timp ce vorbea cu clienţii, am făcut câteva fotografii. Când m-am întors pe scaun, domnul Mureşan lucra, avea lupa aşezată pe ochiul stâng.

Repar un ceas electronic de mână. Mai trebuie doar să-i montez o baterie de foarte bună calitate. Numai un pic… Să-i ascultăm sufletul, căci se poate asculta. Numai o secundă, un pic de răbdare şi îl auzim. Acuma îl punem pe aparat şi… Da, ceasul sau aparatul tresare, scoate un sunet ritmic. Cum se spune, „bipăie”. Deci ceasul este funcţional, vă rog frumos…

Prin nu ştiu ce resorturi, îmi vine în minte o vorbă pe care, dintr-un soi de teribilism, o rosteam în studenţie: ceasul este singurul lucru care nu-mi lipseşte. Cam aşa ceva. N-am purtat ceas, dar acum parcă…

Domnul meu, eu cred că un ceas te simbolizează. Îţi dă o notă de eleganţă, de distincţie. Te duci la un concert, la un spectacol, undeva, şi n-o să scoţi telefonul să vezi cât e ceasul! (am roşit) Dacă chiar vreţi să puneţi un ceas pe mână, eu v-aş sugera să alegeţi unul elveţian.

Mai am o utlimă curiozitate: cum trece timpul într-un atelier de ceasornicărie? Domnul Emil Mureşan nu stă mult pe gânduri. Râde uşor.

Ascultând tic-tac-ul ceasurilor, pe care de atâţia ani ţi l-ai întipărit în memorie, timpul trece foarte repede, foarte repede. De altfel, nici nu cred că o zi mai are 24 de ore…

Orologiul sună din nou: blând, cald, mângâietor. Greu de crezut, dar a trecut o oră! Închid reportofonul. Domnul Emil Mureşan îşi potriveşte din nou lupa pe ochiul stâng. În atelier se aude limpede, clar cum curge timpul, în ritmul monoton, sacadat al celor două pendule: tic-tac, tic-tac, tic-tac…

Dan Moșoiu