Prima pagină » O zi din viață » O zi din viața unui pantofar

O zi din viața unui pantofar

Alexandru Balcău e numele meu, am 60 de ani. Şi altceva mai mult ce să vă spun? Am fost ucenic la Unirea Turda, am făcut doi ani de ucenicie, apoi am plecat în armată, după care am ajuns în Cluj, m-am angajat la Solidaritatea. Am lucrat o vreme şi la un privat, dar de 17 ani mi-am deschis atelierul ăsta.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 25 octombrie 2015, 12:32 / actualizat: 23 octombrie 2024, 13:58

Se învăţa meserie atunci, acuma nu se face nimic, ăsta-i baiu’… Am învăţat cum se face o încălţăminte nouă, acolo începeai de la zero. Adică de la îndreptatul cuielor. Pe vremea aia, se îndreptau şi cuiele! Îţi dădeai peste degete, destul… Dar fiecare avea meşterul lui şi cu el învăţai.

În cartierul Mănăştur, undeva în spatele fostului restaurant Cocoşul de Aur, am găsit atelierul de reparaţii încălţăminte al domnului Alexandru Balcău. Era aşezat la masa de lucru, înconjurat de pantofi, ghete şi cizme. Vine iarna, am mai mult de lucru…Putem vorbi, sigur! Când ai cu cine vorbi, parcă lucrezi mai uşor.

Acuma punem talpa la o pereche de cizme. Dau cu Aderom, o soluţie mai puternică. Şi miroase mai tare, cred că simţiţi mirosul. Prenadez acuma mai rar se foloseşte, că nu-i pe ce… Soluţia asta lipeşte tot ce-i plasticărai, că-i mai mult plastic, nu prea mai este talpă din piele. Trebuie să se usuce 10-15 minute, pe urmă se încălzeşte şi se face lipirea prin presare.

Mă uit prin jur să văd cu ce s-ar putea încălzi talpa…

Cum? Păi, am un aparat, un blackanddeker de 1400 de waţi. Ăsta! (Îl porneşte) Dar nu apropiaţi aparatul de înregistrat, să nu-l topim!

Buuun! Acuma să punem un capac de toc. Asta-i mai simplu, la frezat îi un pic mai… De ce cad tocurile? Păi, ele au o tijă aicea şi dacă gaura de la toc îi mai largă, atuncea… (Bate cu ciocanul) Încălţămintea-i mai rea, nu-i de calita…

În atelier intră un client. Se salută ca între vechi cunoştinţe.

Ce zici, c-am fost după pâine şi-am uitat păpucu?! Zîce Măria: mi-ai adus păpucu? Uauleo, am uitat! Mă duc înapoi.

Meşterul îi arată pe raft papucul reparat, după care îi atrage atenţia: vezi că te înregistrează omu’ ăsta acuma! Clientul dă din mână: da’ nu mă interesează! Să fie sănătos! Până se încheie socotelile, mă uit la sculele înşirate pe masă. Imediat după plecarea clientului, iau în mână una dintre ele.

Ăla-i falţ, aşa i se spune! Falţ! Toate lucrurile din cizmărie sunt lucurri nemţeşti. Cu ăsta se îndreaptă gura la cuţit, îi spune ştogli. Înainte erau multe scule: rişcraiţer, rognimer, şiştain, cloştain, ibeşten… Ăstea nu le uit niciodată, le-am învăţat când am fost ucenic. Acuma nu se mai folosesc, că nu-i la ce. Când am început nu se lucra cu prenadez, se lucra cu pap sau ciriz, cum îi spuneam. Era din făină, cu ăla se făceau lipituri. Şi pe urmă se băteau cuie, cuie de lemn. Da’ cum ziceam, rar se mai face încălţăminte de calitate. Au apărut imitaţiile ăstea din piele că noi, care totuşi ne pricepem, abia ne dăm seama că nu-i piele.

E clar cât de uşor te poţi păcăli în magazin. Îl întreb pe domnul Balcău cine o să ducă mai departe meseria asta?

Nimeni! N-o s-o mai facă nimeni. Pe calculator aşa ceva nu se poate face. Fără cuie şi ciocan în mână… Iar astăzi nu mai învaţă nimeni să ţină ciocanul în mână.

Ajungem şi la subiectul rubricii: o zi din viaţa unui om obişnuit. Bunăoară, la ce oră se trezeşe? Cu ceas, fără ceas?

Ei, mă trezesc fără ceas, că dacă vin pe 9… Mă trezesc cam pe la 7, d-apoi mai stau, mai pierd vremea acolo. Ne sculăm, ne bem cafeaua şi pe la 9 fără un sfert vin şi deschid. Aerisim, facem un pic de ordine dacă n-am făcut-o când am plecat şi începem treaba pe care am lăsat-o. Mergem la frezat. Primul lucru, frezăm încălţămintea care a rămas de ieri, că pentru frezat se lasă, trebuie sî stea să se usuce. Facem foc, că aici fără foc nu se poate, dăm drumu la radio şi lucrăm. Lucrăm, vin clienţii… Nu-i uşor, dar asta e, ce să facem? Totul devine obişnuinţă. Bineînţeles, trebuie şi să-ţi placă.

La 5 după-amiaza închidem, mergem acasă, facem baie, mâncâm, ne uităm la televizor şi… aşteptăm weekend-ul să mergem la ţară, la casa părintească. Mergem să ne recreem un pic. Bine, că mai facem şi pe acolo câte ceva. Pe la vreo 10 ne culcăm, stăm şi ne mai uităm la minciunile de la televizor, să vedem care ce mai minte, că văd că numa asta fac. Păcat de ţărişoara asta frumoasă… Nu ştiu unde o să ajungem. Îmi pare rău că de atâta vreme nu se face nimic.

Şi, totuşi, se face! Cu oameni simpli, cu oameni obişnuiţi precum domnul Alexandru Balcău. Truda lor, nevăzută şi neştiută, mişcă lucrurile înainte. Îi cer voie meşterului să fac câteva fotografii (d-apoi ce să fotografiaţi, nişte papuci?) În timpul acesta, cu blackanddeker–ul într-o mână şi cu o cizmă în cealaltă, continuă să vorbească.

Acuma se încălzeşte, la o temperatură… După atâta timp îţi dai seama cam cât trebuie. Se încălzesc amândouă şi atuncea ele fac priză… Nu v-aţi săturat de mirosul ăsta? De aia zic că în weekend ieşim la aer curat, să auzim numai păsările. Da’ şi acolo unde mergem la ţară, primaru ăla… Avem un drum acolo de numa’ avioanele pot umbla… Da, aşa arată cizma terminată! S-o lipit foarte bine. Ăsta-i crep, un cauciuc natural. Curăţă surplusul de soluţie care mai rămâne pe talpă. Gata, cam atât! Trecem la altceva.