Războiul, de la lamento la oratoriu (cronicile FNT)
Două spectacole străine invitate în Festivalul Național de Teatru susțin scenic tema festivalului, războiul (dezbătută, de altfel, și într-o conferință programată în festival), și dau spectatorului român o imagine a direcțiilor din teatrului european contemporan. Două producții exemplare cu care regândim limitele reprezentării în teatru.
Articol editat de , 29 octombrie 2015, 09:59 / actualizat: 7 noiembrie 2015, 13:54
Primul, în regia lui Vladimir Pankov, intitulat The War/ Războiul, e co-produs de două mari festivaluri europene, Festivalul Internațional de Teatru Cehov de la Moscova și Festivalul Internațional de Teatru de la Edinburgh în colaborare cu Sound Drama Studio.
Al doilea, Front/Frontul, poartă semnătura regizorului belgian Luc Perceval și vine de la Hamburg, produs de Teatrul Thalia. Ambele au structura monumentală a unui recviem.
Când am văzut spectacolul Front la Paris mi-am pus și eu întrebarea: Cum se poate reprezenta războiul? Ambele spectacole pornesc de la ideea că războiul se poate reprezenta în mod coral, fără personaje. (criticul de teatru George Banu)
Războiul e aproape o operă, iar Frontul are un univers sonor foarte bine conturat, dar și imaginile leagă cele două spectacole; sunt imagini foarte puternice, foarte subtile, cu elemente foarte puține în ambele spectacole, decorurile sunt elemente folosite în moduri foarte diferite. (regizorul Felix Alexa)
Comemorarea centenarului Primului Război Mondial a generat cele două spectacole, a căror tematică e reconfirmată dramatic de prezentul conflictelor armate din lume, ce invită la meditație și rememorare.
Muzica la ruși e mult mai seducătoare, pe când la belgieni e un fel de tunert, de percuții care transmit vioelnța distrugtoare a războiului. Sigur că spectacolul rusesc e foarte seducător, mult mai teatral, cu efecte decorative, pe când spectacolul flamand e în același stil, dar în altă cheie psihologică, chiar filozofică, aș spune, e într-adevăr un spectacol despre oroarea războiului cu care ne ofruntăm. Am citit romanele din care s-a insiprat Perceval. Textele vin din romane celebre ca Nimic nou pe fronutul de vest de Erich Maria Remarque, ca Focul lui Henri Barbusse și mai ales din corespondență. Când l-am văzut prima dată m-a șocat. Spectacol reânvie o formă veche, extrem de epică, oratoriul. Este un spectacol oratoriu în care actorii spun publicului ce s-a trăit în Primul Războiu Mondial. Nu încarnează, decât foarte rar, extrem de modest, și de aceea cred că este un spectacol șoc, care îți lasă o amprentă. Dincolo de satisfacția artistică îl pot număra printre marile spectacole care îți lasă o amprentă pentru că teatrul devine un eveniment mai intens decât viața după o asemenea seară. (criticul de teatru George Banu)
Ambele spectacole au o structură polifonică ce trimite la genuri muzicale dramatice – oratoriul și opera- și fac apel la muzică și sonor ca mediu al transmiterii atmosferei. Când cuvintele nu mai pot transmite oroarea, vocea umană ajunge la scâncet, la bocet, la tânguire, pentru a atinge cântecul ca ultim liman al umanității.
Mie mi-a plăcut mai ales spectacolul rușilor, cu o imagine foarte puternică, violentă și în același timp extrem de poetică, cu o tehnică actoricească, muzicală senzațională. Mi-a plăcut și spectacolul lui Luc Perceval, într-o cheie mult mai reținută, mult mai sobră dar ceea ce leagă ambele spectacole e o anumită subtilitate și o anumită poetică regizorală foarte diferită, dar dintr-o zonă care ține de imaginea războiului fixată în conștiința noastră. (regizorul Felix Alexa)
În fața câmpurilor cu morți patetismul e ineficient astăzi când nimeni nu mai crede în eroism și sacrificiu pentru cauza Patriei. Nici teatrul nu mai poate ilustra narativ clișeele războiului, iar virtutea artistică a celor două spectacole vine tocmai din altoirea teatrului cu genuri muzicale, din investirea muzicii ca vehicul absolut al emoției.
Oana Cristea Grigorescu
