O zi din viața unei pensionare

La 75 de ani, doamna Mioara Prodan este deja străbunică. O viaţă întreagă a fost contabilă, meserie pe care a îndrăgit-o din mers. (Am fost prima din Cluj care a lucrat pe o maşină automată de contabilizat. Dar am lucrat şi la abac. Ştiţi cum e?) A fost angajată la o singură întreprindere, Napotex, fosta ICRTI. Ne-am întâlnit în parcul de lângă Catedrala Ortodoxă, din cartierul Mănăştur (Aici vin cu strănepotul meu, Andrei, are 4 ani şi jumătate. Când vin nepoatele şi strănepotul întineresc…) Parcul era aproape pustiu. Ne-am aşezat pe o bancă. Doamna Mioara Prodan şi-a început povestea dintr-o suflare, ca şi cum atunci ar fi rostit-o prima dată, după o lungă, foarte lungă tăcere.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 22 noiembrie 2015, 18:25 / actualizat: 25 noiembrie 2015, 10:20

La 3 ani am rămas orfană de mamă. Ştiţi, când am locuit în internat la Şcoala Normală, simţeam o durere în suflet când veneau mamele la colegele mele şi le căutau la poartă. Numai la mine nu venea nimeni… Tata trebuia să plece pe front, era la Abrud, şi mama s-a dus din Băişoara, pe jos, să-l mai vadă o dată. A jenat-o un pantof, a făcut septicemie şi a murit. Cam o jumătate de an s-a chinuit. Am rămas două fetiţe. Fizic n-o mai ţin minte, dar îmi amintesc că era pusă o saltea, sub un prun, în grădină, şi tot mă chema să-i pun mânuţa pe frunte. Înseamnă că avea temperatură. Şi îmi mai amintesc că un frate de-al lui tata s-a căsătorit cu o femeie care avea un copil. Şi taică-meu numai de fetiţa aceea se ocupa. Atunci, maică-mea ne-a luat pe mine şi pe soră-mea şi afară, în târnaţ, unde torcea ea la lumina lunii, şi ne-a făcut un pătuţ din paie. A venit bunica şi a zis: cum, aici culci fetiţele, afară? Da, a spus mama, pentru că ele nu au omenie de la tatăl lor. Atât mai ţin minte.

Tata s-a căsătorit, dar destul de târziu, pentru că a fost prizonier până în 1949, nici nu mai ştiam dacă mai trăieşte. N-aş vrea să zic, dar au devenit amândoi alcoolici. Eu pe undeva pe tata îl înţeleg, pentru că şi-a găsit părinţii morţi, şi-a găsit soţia moartă, soacra şi o copilă, aproape toată familia moartă. A început să bea de necaz, apoi a devenit o obişnuinţă.

Noi am rămas la bunicii din partea tatei. În octombrie 1944, când se dădeau ultimele lupte, am văzut cum ieşeau oamenii din sat ca furnicile, domnule Moşoiu, aşa ieşeau. Noi stăteam chiar la capătul satului. Bunica ne-a luat şi pe noi şi am fugit în pădure. A doua zi s-a auzit, aşa, foşnet de frunze. Erau nişte soldaţi. În genul cum au acum jandarmii noştri, aşa aveau uniforma. Au luat toţi bărbaţii care erau acolo, i-au dus până la răspântie de drumuri şi i-au bătut cu patul puştilor, după care le-a dat drumu’, mai puţin bunicului meu. Nu ştiu, n-a vrut să-mi spună niciodată ce-a făcut sau ce-a zis, dacă a zis ceva, dar pe el l-au oprit. Bunicul era cu surioara mea în braţe, iar bunica mă ţinea de mână, în spatele lui. Când au îndreptat puşca spre el, bunica a sărit în faţa lui şi au împuşcat-o. De atunci, vedeţi, mi-a rămas o rană, aici, lângă ureche. A sărit o schijă cum au împuşcat-o pe bunica. Bunicul ne-a luat repede de mână şi a fugit cu noi. Dar au tras după el, l-au împuşcat în 7 locuri, în picior. Aşa rănit ne-a dus până sub un lăstăriş. Am stat acolo 3 zile şi 4 nopţi. Ne târam pe burtă, ca şarpele, până la un izvor să bem apă. Cumva bunicul a reuşit s-o târască lângă noi şi pe bunica. Ca să nu plângă soră-mea, pentru că eu eram mai mare, aveam 4 ani şi jumătate, bunicul avea zahăr cubic la sân şi o amăgea pe surioara mea…

Deasupra capului ţăcăneau mitralierele, eu credeam că bate cineva într-o tablă. Şi în a patra zi, nişte oameni dintr-o comună vecină, de la muntele Băişorii, care căutau nişte miei, ne-au găsit acolo şi ne-au dus la ceilalţi bunici. Pe bunicul l-a dus cineva la Abrud, i-au tăiat piciorul… Bunica împuşcată şi acum e acolo, în pădure. Ăsta este cel mai mare regret al meu că eu, ca nepoată, n-am avut posibilitate să o aduc de acolo, să aibă un mormânt. Şi, Doamne, cât am încercat! Nici nu mai ştiu unde e locul. Unchiul meu, fratele lui mama, s-a dus s-o aducă. Era un flăcăiandru de 16-17 ani, s-a dus singur, dar corpul se afla în descompunere, mirosea. Şi acolo a rămas. Anul trecut, când am împlinit 50 de ani de la căsătorie, domnul Boc ne-a dat 1000 de lei şi am făcut un parastas la Băişoara, cu toată lumea. Chiar la 70 de ani de la moartea ei.

Să revin… Pe urmă, surioara mea s-a răcit, a făcut amigdalită şi a murit. La un an şi jumătate a murit surioara mea… Într-o zi de luni, când bunica spăla rufe, surioara mea a întins mâinile s-o aducă la mine, că eu… Pot să spun toate prostiile? Eu stăteam la geam şi îmi luam păduchii. Mă dădeau cu petrol, că aveam păduchi, şi cu un cartuş care fusese folosit omoram păduchii luați din cap. Au adus-o la mine pe suriora mea, şi-a întins mânuţele, a făcut un clăbuc la colţul buzelor şi a murit…

Nu mai am cuvinte decât să întreb ca un nătâng: plouă? Evident că ploua. Haideţi să mergem acolo, e acoperit. Acolo stau cu Andrei, lângă topogane, îl pot urmări. Nici nu ne aşezăm bine pe bancă…

Vreau să continui. Am plecat de acasă, pentru că tata şi cu mama vitregă… Nu se putea locui cu ei, mă băteau, nu-mi dădeau de mâncare, aşa a fost situaţia. Ei erau în Cluj şi eu stăteam la internat. Când am terminat clasa a 7-a am dat examen la Şcoala Normală de fete. Şefa internatului s-a dus la directoare şi i-a spus să mă primească în internat. Şi doamna a zis că dacă ele îmi dau din mâncarea lor şi mă acceptă să dorm cu ele în pat, atunci nu are nimic împotrivă. Şi aşa am stat în internat până am terminat școala.

Dar vreau să fac o paranteză. În curtea Liceului Eminescu, când am dat admitere, eram 600 de fete, venite din toată ţara. Dintre toate acestea a venit la mine o mogâldeaţă de fată care m-a prins de mână şi a zis: vrei să fim pretine? Eu mi-s din Bucovina! Şi prietene am rămas până în ziua de astăzi. Ea este şi naşa mea. Stătea la o soră, care avea doi băieţi. Numai soţul lucra. După ce am terminat şcoala, femeia asta m-a luat la ea. Uite că mai am un regret: eu la femeia asta nu ştiu dacă i-am mulţumit îndeajuns pentru că m-a găzduit şi… Dacă nu, ajungeam, poate, o vagaboandă. Şi acum mai trăieşte, are 90 de ani, s-a mutat în Bucureşti.

La 18 ani m-am angajat. Soţul meu m-a cunoscut la Cantina Sfatului, ştiţi că era cantina aia pe Emile Zola… Şi atunci a zis: ştii, când te-am văzut prima dată, am crezut că aşa eşti un copil răsfăţat, că eşti singură la părinţi. Da, i-am spus, singură la părinţi, eu mi-s şi mamă, şi tată!

La serviciu am avut parte de oameni extraordinari. Atunci, în comerţ, majoritatea erau evrei. Dar erau nişte domni în adevăratul înţeles al cuvântului. Am lucrat la registratură mai întâi, aveam în gestiune timbrele. Şi şeful contabil când a auzit că n-am încă 18 ani (m-am angajat în octombrie şi eu făceam 18 ani în martie) mi-a spus: tu, lapatiurcă! Nu ştiu ce însemna cuvântul ăsta. De ce n-ai venit să-mi spui că n-ai 18 ani? Vrei să mă bagi în puşcărie? Ai gestiune şi nu eşti majoră. Când o să împlineşti 18 ani, să vii la mine. Şi în martie m-am dus la dânsul. Pe atunci nu aveau contabilii-şefi birou separat şi lux cum e acuma. Ce-i, lapatiurcă? Pe urmă am aflat că ăsta e un cuvânt de dezmierdare, nu i-l spui oricui. Am venit, zic. Dar ce, te-am chemat eu? Nu, dar am făcut 18 ani. A, atunci e altceva. A tras sertarul şi mi-a dat o cutie de bomboane.

Ajungem şi la subiectul rubricii: o zi din viaţa unui om obişnuit. O zi din viaţa unei pensionare.

Ceva ieşit din comun nu pot să spun că fac. Mă trezesc devreme, fac cafeaua, pentru că la ora 8, în fiecare dimineaţă, am o musafiră la cafea: nepoata mea din Floreşti care vine să aducă copilul la grădiniţă. Pe urmă, treburile casei. Când gătesc, gătesc mai mult, pentru că am nişte colege care sunt singure. Dacă fac supă, pun mai multă apă, ca să le duc şi lor. Una dintre ele nu are putere, cealaltă e singură de tot, a fost operată de cancer la gât, stau cu ea, să nu fie singură. Deci, zilnic îmi găsesc ce să fac. Mai ies cu strănepotul, cu Andrei. Câteodată noi îl luăm de la grădiniţă, venim în părculeţ, îl ducem acasă în Floreşti… Seara la 6 luăm cina şi după aceea mai mă uit la televizor, la Animal Planet, oriunde nu este politică, vă spun, că mă deranjează. Apoi dăm drumul la radio şi după 10, când se termină programul la Radio Cluj (emisiunile în direct, n.n.), adormim. Dacă mă mai învârt, adorm. Mă trezesc uneori, mă mai doare capul, mă duc şi-mi fac un ceai…

Dar aş fi vrut să vă mai spun un lucru drăguţ, ce mi s-a întâmplat în anul 1989. Am mers cu nişte prieteni la Muntele Băişorii. Şi unde e acum mânăstirea ne-am oprit să mâncăm. Eu, de obicei, sunt foarte retrasă, mai timidă. Dar la un moment dat a apărut un om cu o vacă, o lăsa să pască pe şanţ. Şi dintr-o dată, aşa, am avut un impuls, m-am ridicat şi am fugit la omul acela. Am povestit puţin cu dânsul şi zice: vai, doamnă, aşa vorbiţi de parcă aţi fi de aici! Dar sunt de aici! De-a cui? M-a apucat plânsul. Nu ştiu de-ai cui să vă spun că sunt. Dar am un unchi pe care îl cheamă Victor. Nu-l cunoştea. Acolo toată lumea are o poreclă, aşa că i-am spus porecla. Vai, zice, dar Victor ăsta avea o soră, şi o rămas de ea două fătuţe. Şi o fătuţă o fost împuşcată. Şi a stat în pădure. Şi io am găsit-o pe fătuţa aia. Iar eu, repede, de emoţie, am spus: da’ io-s fătuţa aia! Vă daţi seama, domnule Moşoiu, n-am ştiut niciodată cine m-a găsit… Îmi zicea unchiul meu numele lui, dar nu l-am cunoscut, nu ştiam cine e. Şi zic: io-s fătuţa aia! Şi pentru prieteni, de-atunci, „fătuţă” am rămas…

După mai bine de o jumătate de oră, ne ridicăm de pe bancă. Unde mergeţi acum?

Mă duc acasă, să-i dau soţului de mâncare, pentru că trebuie să meargă la medic. S-a simţit cam rău în careva zi, a mâncat ceva ce nu i-a căzut bine, i-a crescut tensiunea, dar acum este sub control. Şi eu am fost bolnavă acum trei ani, am avut o operaţie grea. Am făcut un puroi la canalul coledoc şi, dacă nu mergeam a doua zi la spital, muream de septicemie, ca săraca mea mamă. Nu am cuvinte să le mulţumesc medicilor. De aia vă spun că acuma nu pot să mă înham la prea multe activităţi. Am zis ca măcar acum să am un pic de linişte.

Traversăm strada şi înainte de a ne lua la revedere, doamna Mioara Prodan ţine să repete, cu o voce stinsă şi cu lacrimi în ochi.

Vă spun, ăsta este cel mai mare regret al meu, singura mea neîmplinire: faptul că bunica este încă singură acolo, în pădure…

Dan Moşoiu