Prima pagină » Reportaje » Invizibilii…

Invizibilii…

Până ieri seară habar n-am avut de centrul de gazduire temporară de pe strada Oaşului. O clădire preluată în 2013 de Primăria Clujului şi care găzduieşte în prezent 44 de locatari permanenţi.

Articol editat de Carmen Sas, 3 decembrie 2015, 11:47

Sunt oameni cu probleme sociale grave, mulţi bătrâni, fără familie, fără casă şi fără venituri. La centru li se permite să rămână maxim 12 luni, însă mulţi dintre ei stau mai multă vreme, pentru că nu au unde să meargă.

La centru li se fac acte de identitate, sunt trimişi la medic, cei care sunt capabili să muncească fac cursuri de calificare şi se încercă găsirea unui loc de muncă pentru ei.

Asociaţia „Misionarii lui Padre Pio” găteşte de două ori pe săptămână o masă caldă pentru locatarii centrului de pe strada Oaşului: miercurea şi sâmbăta.

Ajungem în bucătăria minusculă şi dotată minimal în jur de ora 5 după-amiaza. Ne-am propus să gătim iahnie de fasole cu cârnaţi afumaţi. Supa de salată este oferită de o firmă de catering, iar desertul l-am cumpărat noi: cozonac cu nucă şi stafide.

În timp ce noi gătim, oamenii dau târcoale pe la ferestrele bucătăriei. Un bărbat în vârstă, îmbrăcat în haină de fâş, bagă capul pe uşă şi ne întreabă dacă poate să arunce gunoiul. O fată la vreo 30 de ani, cu probleme psihice evidente, intră în bucătărie să ne povestească despre o minge pe care a găsit-o în curte. Băieţii de la asociaţie încearcă să o provoace să ne povestească despre fluturi, subiectul ei preferat. Fata nu se lasă ademenită, bea un pahar de apă minerală şi întreabă când poate să meargă la biserică. După ea vine Suzana. Poartă o fustă cu flori mari violet, singurul element care aminteşte despre originea ei de gaboriţă.

În timp ce iahnia bolboroseşte pe plita electrică, mergem în dormitoare să stăm de vorbă cu oamenii. Un coridor lung la capătul căruia sunt băile şi o mulţime de fişete de tablă, în care locatarii centrului îşi tin sub lacăt ce au mai de preţ.

În dormitorul bărbaţilor, multe paturi suprapuse. Într-un colţ, pe o măsuţă înaltă, un televizor merge în surdină. Deasupra lui, un ceas electronic arată ora cu litere roşii.

Pe un pat din fundul camerei, un bărbat izbucneşte în lacrimi. O femeie uscăţivă sare imediat să-l mângâie. Se întoarce apoi către noi şi spune: „Of, săracu Feri, iar îşi aminteşte de nevastă-sa”.

Un domn înalt, cu nas turtit de boxer şi cu pantaloni bej de stofă flutură spre noi mai multe plicuri albe. A fost evacuat din locuinţă în urma unei retrocedări şi a ajuns la centru la sfârşitul lui octombrie. Are 62 de ani, n-are familie şi nici venituri. Spune că dacă ar fi mai tânăr nu i-ar păsa, şi-ar lua lumea în cap şi ar pleca la lucru. Dar aşa?

Pe coridor, Eniko stă pe o canapea şi aşteptată. Aşteaptă să treacă sărbătorile, pentru că din ianuarie merge la lucru la Jucu. Speră să se mute în chirie cu cei trei copii pe care acum i-a lăsat la Câmpia Turzii la un centru de plasament. E destul de tânără, blondă şi poartă o vestă albă de polar, foarte curată.

Între timp, supa de salată s-a încălzit, iahnia cu cârnaţi a fiert, cozonacul feliat a fost împachetat în pungi.

Chemaţi la masă, oamenii se aşează la rând cu găletuţe în care odată a fost iaurt. Unii bătrâni sunt îmbrăcaţi în halate de casă vechi, reminiscenţe ale unei vieţi de mult trecute. O bătrânică slabă cu ochi albaştri are mâinile reci ca gheaţa, deşi în centru e cald şi bine.

Împărţim mâncarea şi facem poze cu oamenii după ce termină de mâncat. Ne mulţumesc pentru fasole şi spun că e mâncarea lor preferată.

Data viitoare, poate faceţi o salată orientală? Tare-mi place salata orientală, spune domnul cu geacă neargă de fâş care mai devreme scosese gunoiul din bucătărie.

Ne pregătim de plecare, în timp ce fusta înflorată a Suzanei se leagănă în timp ce ea curăţă meticulos cu mopul podeaua din bucătărie şi din sala de mese. Poate până data viitoare reuşim să cumpărăm şi să-i dăruim o fustă nouă. Asta s-a cam decolorat. O poartă cam de multişor.

Ne petrece cu privirea şi ne urează cu voce joasă noapte bună.