O zi din viața unui pădurar

Domnule Marin Maier, unde mergem?

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 20 decembrie 2015, 14:48 / actualizat: 16 august 2017, 23:40

Mergem la pădure, să dăm lemne la populaţie.

Cu ce mergem? Aveţi un tractor foarte interesant. Unic!

Da, e unic, sigur. E făcut de cineva acasă, din bucăţi, un om din Beiuş, fără şcoală. El l-a construit, bucată cu bucată. L-am cumpărat pentru a aduce lemnul în sat, că nu mai era transport. Merge bine, patru ori patru, urcă unde vreau.

Domnul Marin Maier, pădurar în Aşchileu Mic, are două mari pasiuni: animalele şi, evident, pădurea. În câţiva ani a reuşit să stopeze braconajul în pădurile din jur şi tăierile ilegale de lemne. În gospodărie şi-a amenajat o mică fermă de animale şi păsări care s-a transformat într-o adevărată afacere. Creşte porci vietnamezi, vaci, oi, ponei, porumbei, fazani, bibilici şi chiar păuni.

Ne aştepta în curtea casei, lângă tractor. Un vehicol ciudat, fără cabină, cu rezervorul amplasat pe caroserie, în faţa volanului. Ne arată mândru animalele, după care urcăm în tractor şi pornim la drum, spre pădure. Aflaţi pe stradă sau în curţile caselor, localnicii îl salută cu multă căldură. Nu sunt doar cuvinte de bineţe, e ceva mai mult. Parcă e în sat de o viaţă.

Oamenii mă respectă, iar eu îi ajut cât pot. Orice problemă au, vin la pădurar. Acuma, nu cu multă vreme în urmă, m-a sunat o femeie că nu avea hrean de pus murăturile. Am mers şi i-am scos hrean din grădină şi i-am dus. N-avea, săraca. Şi e în vârstă.

Acum am ieşit din sat şi urcăm către Beleia unde avem lemne marcate. Şi la Iarba Taurilor. De obicei, la pădure vin cu tractorul sau cu mopedul.

Tractorul huruie îngrozitor, dar asta nu e nimic faţă de frigul care începuse să ne pătrundă crâncen în oase. Îmi îngheţase mâna pe reportofon. Nu tu mănuşi, nu tu căciulă, nu tu bocanci sau pantaloni groşi. Aşa se merge la pădure? Domnul Maier, în schimb, n-are nici o problemă. Şi nu e îmbrăcat mai gros decât noi. Îşi ţine mâinile goale pe volan, fără să simtă frigul. Ba are şi geaca descheiată.

Eu aşa m-am născut, în mediul ăsta, pe Valea Mureşului, comuna Deda. Nu simt frigul, nu ştiu ce-i aia răceală. Aşa umblu toată iarna, nu îmi plac mănuşile, nu pot lucra cu ele. De 5 ani sunt în Aşchileu Mic. Am ajuns aici întâmplător, nu ştiam absolut nimic despre sat. Un prieten m-a rugat să vin să-l ajut, era un furt de lemne aici şi-am venit şi-am închis furtul. Pe atunci, lucram în Cluj, aveam o firmă de construcţii. M-am întors în domeniul meu, în silvicultură. Se tăia lemnul necontroloat. Veneau mulţi străini la furat, la braconaj. Primul pe care l-am prins în pădure era director de bancă. Acuma avem Ocolul privat, lucrăm în regim silvic.

În sat există şi un Composesorat, Asociaţia composesorală Buturuga, ei gospodăresc pădurea, terenurile, drumurile din sat. Uitaţi, chiar acum de curând au împrăştiat pe drum pietriş. Avem şi un cetăţean aici care are 3000 de oi, a concesionat 1000 de hectare de pământ, lucrează foarte mult. Din păcate, oameni nu prea mai sunt în sat… Au plecat la oraş şi nu s-au mai întors. Au avut noroc cu domnu’ Lucian care a concesionat şi le lucrează pământurile. Eu am venit aici pentru că îmi place natura, n-am venit să mă îmbogăţesc. Dacă sunt în natură, banii nu contează. Să am animale şi să fiu liber, în natură. Atât.  

Îmi aduc aminte că purcelaşilor le spunea „fetiţe”.

Trebuie să vorbeşti cu animalele. Vara, când sunt libere, dacă le strig, vin la mine. Fiecare are nume. Am o scrofiţă, o fetiţă cu ochi albaştri. O cheamă Larisa. Poneiului i-am spus Pamela. Nu ştiu, va fi greu când voi ieşi la pensie. Rămânem aici sau ne întoarcem la Deda? Grea alegere. Noroc că am copiii mari. Fetiţa e la liceu, la Reghin, locuieşte în casele noastre de la Deda. Băiatul lucrează în construcţii, e foarte ocupat.

În sfârşit, oprim la marginea unei păduri, pădurea Beleia. Aici parcă nu mai e aşa frig. Răzbate un mănunchi de raze de soare, nu adie nici un firicel de vânt. Linişte desăvârşită. Din păcate, nici un strop de zăpadă. În scurt timp, ne ajunge din urmă căruţa. Pe ea urmează să fie încărcat un metru cub de lemne. Dar mai avem de mers până la Iarba Taurilor. I se spune aşa pentru că acolo se cosea odinioară iarba pentru taurii comunali. Urcăm din nou în tractor.

De data aceasta, drumul e mult mai scurt. Tractorul îşi face loc până în buza pădurii. Vine şi căruţa. Se dezleagă calul, în eventualitatea că lemnele tăiate nu vor putea fi transportate până la marginea pădurii. Cu două drujbe, oamenii veniţi cu căruţa sunt gata să se apuce de lucru. Pădurarul le arată copacii însemnaţi. Sunt bolnavi, trebuie tăiaţi.

I-am marcat cu două săptămâni în urmă, am primit aprobările şi acum trebuie tăiaţi. Aveţi grijă, să nu staţi sub copac. În pădure e suficientă o clipă de neatenţie şi te trezeşti cu copacul pe tine. Mai cad şi uscăturile, în urma lui. Trebuie respectate nişte reguli, să ştii unde cobori copacul, unde să stai.

În scurt timp, trei copaci sunt puşi la pământ. Urmează să fie curăţaţi, secţionaţi şi traşi la vale. În zgomotul drujbelor, îl întreb pe domnul Marin Maier cum arată o zi din viaţa unui pădurar.

La 5 jumate trezirea şi cafeaua. Ne bem cafelele cu animalele. Am acolo, lângă păsări, un butuc pe care stau şi ne bem cafeaua. Pe urmă, începem, le dăm mâncare, eu mai iau o gură de cafea, le duc apă, apoi curăţenia. Toate astea până la 7-7,30. După care, tractorul şi la pădure să dăm la populaţie lemnul. Sau, pur şi simplu să facem paza pe 1000 de hectare. Când facem exploatare, stau în pădure 12-13 ore. Aţi văzut că m-a sunat acum încă o căruţă, porneşte din sat, într-un ceas e aici. Până taie, până încarcă… La pădure ştii când porneşti, dar nu ştii când te întorci. Câteodată vin şi noaptea, dacă am anumite informaţii. Seara, din nou la animale. Trebuie să le văd, să nu fie bolnave, să aibă ce le trebuie, mâncare, apă, curăţenie.

Pe timp de toamnă-iarnă, cam pe la 7 seara intrăm în casă. Odihnă? Nuuu, nu mă caracterizează. Stăm la poveşti, ce-am făcut, ce facem în ziua următoare. Nici televizorul nu mă interesează. Eventual îmi pun în ordine actele, dacă n-am apucat să o fac. Pe la 9-10 reuşim să adormim. Nu avem nopţi de pierdut. Dimineaţă începem din nou.

Nu s-a săturat de ritmul acesta, casă-pădure-casă?

Nu, nu. În fiecare zi e altceva. Nu este o zi identică cu alta.

Pădurarul nostru cunoaşte, cred, fiecare metru de pădure.

Fiecare copac! Dacă-l văd pe o căruţă, ştiu de unde a fost tăiat.

M-am convins o dată în plus, dacă mai era cazul: domnul Marin Maier iubeşte mult pădurea şi animalele! Ar putea trăi fără ele?

Nu. Dacă m-ar închide cineva într-un bloc, aş fi mort. Dar haideţi să vă duc în sat cu tractorul, văd că aţi îngheţat de tot!

Probabil că începusem să tremur. Nu-mi mai simţeam picioarele. Cumplit de frig îmi era.

Las’ că ajungem acasă, vă dau eu o bucată de slănină de porc vietnamez, fără colesterol, o ceapă roşie, un păhărel de pălincă din pere pădureţe şi n-o să mai ştiţi ce-i ăla frig…

De data aceasta am urcat în remorcă. M-am ghemuit cât am putut de tare şi, tot drumul, mi-am adus aminte de iernile copilăriei când, spre înserat, mă întorceam din pădure cu carul transformat în sanie. Tălpile saniei despicau zăpada, bunicul mergea pe lângă bivoli, iar eu stăteam sus, pe lemne, înfofolit bine, mă legănam şi eram gata-gata să adorm.

Dan Moşoiu