Iernile mari de la Berindu

De pe DE 81, după Mihăiești, o cotim la dreapta. Mergem pe un drum acoperit de zăpadă. Ninsoare proaspătă. Pe aici nu au ajuns utilajele de deszăpezire. Bănuiesc că nici nu o să ajungă vreodată. Un jeep, 4×4, ne brăzdează cărarea. Intrăm în sat. Oprim undeva lângă clădirea şcolii. Treptele sunt vălurite de zăpadă. E vacanţă. Şcoala gimnazială I-IV Berindu, comuna Sânpaul. Pustiu, linişte deplină, linişte de iarnă. Din hornurile ridicate pe acoperişuri se ridică fuioare subţiri de fum. Facem câţiva paşi. Într-o curte, o bătrânică mătură zăpada. Mă apropiu de poartă.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 7 ianuarie 2016, 06:00 / actualizat: 18 ianuarie 2018, 22:17

Sărut mâna, tanti! Văd că măturaţi zăpada!

Mătur zăpada, dragă, că alunec după aia pe ea…

Pot să intru? Aveţi deschis?

E deschisă poarta.

Trag zăvorul din interior şi intru în curte.

V-aţi bucurat că a nins! Prima dată în iarna asta.

Da, ne-am bucurat, ne-o fost tare dor de zăpadă. Nu-i frig…

Da’ când o fost frig cum era?

Ioi, frig o fost! Numa’ atâta avem noroc că avem soba cu lemne, facem foc! (Tuşeşte)

Ei, aţi răcit pe frigul ăla!

Am răcit, că dacă-s singură acasă…

Cum vă descurcaţi?

Bine! Aşa încetuc… Tătă ziua până noaptea la 12 am timp. Nimeni nu mă grăbeşte, nimeni nu-mi bagă de vină.

Cum erau iernile altădată?

Ioi, frumos era iarna aici! Pe toate dealurile vedeai copiii cu săniuţele. Acuma-s puţini, i-am văzut la serbare, de Crăciun, în Biserică. Când erau copiii noştri la şcoală erau câte 40 într-o clasă. Acuma îs vreo 10-12, că i-am numărat cu o vecină.

După ce măturaţi zăpada în curte ce faceţi?

Mă duc în casă şi fac mâncare, că vine Boboteaza!

Mai aveţi în sat Biserica din lemn?Unde-i?

Acolo-i pe deal, o vedeţi printre lemne? Se vede. Cum să n-o avem? Îi îngrijită, îi muzeu. Dar să vedeţi ce frumos ne-am făcut Biserica! Numa’ să mergeţi să vedeţi, că preotu-i acasă!

Cum să vă spunem? Tanti…

Amalia!

Tanti Amalia, vă mulţumesc mult!

Cu plăcere!

An Nou fericit şi să aveţi viaţă îndelungată!

Lasă că o fost destulă până aicea… Anii mulţi aduc greutăţi. Am 76 şi nu vreau să mai trăiesc mult…

Îmi daţi voie să vă fac câteva fotografii?

Ioi, nu mă luaţi în chip, că-s prea bătrână şi urâtă! No, atuncea, staţi să mă aranjez un pic…

Urmăm îndemnul doamnei Amalia şi mergem înspre Biserica Ortodoxă, aflată în deal, deasupra vetrei satului, străjuită de şi mai sus, de pe culme, de vechea bisericuţă din lemn. Îl cunoaştem pe tânărul preot Mihai Racolţa, venit în parohie acum 5 ani. Biserica, pictată de Ioan şi Mariana Botiş, arată, într-adevăr, extraordinar. Preotul le-a cerut celor doi artişti ca pe un brâu al pereţilor să fie pictaţi, pe fond galben, sfinţii români. De la, să zicem, Daniil Sihastru până la Brâncoveni.

În 2011 am făcut demersurile pentru începerea renovării, iar în 2015 am reuşit să facem sfinţirea Bisericii, în prezenţa Mitropolitului Andrei. S-a întâmplat în 30 august, dată pe care de acum înainte o vom folosi pentru întrunirea fiilor satului. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a rânduit să ajung în satul acesta… Este un sat de oameni vrednici, oameni credincioşi. Mă bucur tare mult că fiii satului nu au uitat de unde au plecat. Toate acestea pe care le vedeţi s-au putut face doar cu ajutorul lor.

Îi mulţumim părintelui Racolţa, inclusiv pentru merele de Berindu pe care ni le-a oferit, şi ne întoarcem pe strada principală unde ne întâlnim cu o mogâldeaţă de om care, alergând, trăgea sania după el. Mai că am merge şi noi la săniuş.

Pe unde te dai tu cu sania?

Păi, pe Ceara, pe-acolo ni pe deal. Aşa alunecă de numa’…

Ne oprim şi la porţile altor case.

Sărut mâna! Văd că aţi măturat zăpada!

Da, am măturat-o, că ne-o fost dor de ea. Ne-am bucurat că o vinit, pentru că avem grâu semănat şi-acuma îl înveleşte, să nu îngheţe.

Cum vă descurcaţi?

Bine, bine, că avem penzie şi-apoi penzia ne-o băgăm la plug, la coasă… De la CAP am pensia, tri milioane şi ceva. De animale, numa’ cai ţinem şi oi, că ne-am dat vacile.

O fost frig zilele ăstea?

Frig, foarte frig, mai ales alaltăieri, mai frig ca ieri. Ieri ne-am adus ia fânu ista, de-acolo din pruni, de la grădină, şi n-o fost aşa frig.

L-aţi adus cu calu’, cu căruţa…

Da’ cu calu’! L-am tras aşe, pe jos, cu furca…

Micul ecran al aparatului de înregistrat începe să pâlpâie. Urmează apoi două avertizări sonore. Poftim, s-au descărcat acumulatorii. Cotrobăiesc prin geantă, deşi ştiu foarte bine că nu am baterii de rezervă. Asta e neglijenţa reporterului. Mi-o asum. Urc în maşină şi-l rog pe colegul meu să oprească în faţa vreunui magazin. Biserica, birtul şi magazinul nu pot lipsi din nici un sat românesc. La biserică am fost, crâşma are grilajul tras (e prea de dimineaţă, mă gândesc). Găsim şi magazinul. În spatele tejghelei stă un om în vârstă, trecut, cred, de 70 de ani.

De care baterii să vă dau? Din ălea pentru lanternă sau din ăstea mai mici?

Nici foarte mici, nici foarte mari. Le potrivesc în aparat. Merge. Suntem singuri în magazin, aşa că intrăm în vorbă.

Dumneavoastră vindeţi aici?

Da, şi io, şi femeia şi copiii când sunt acasă, când vin de la Cluj. Că-i magazinul lor.

Aţi măturat zăpada?

Am măturat-o. N-o fost multă, da’ câtă o fost, am măturat-o. Ne-am bucurat că o vinit, că o mai scăzut o ţâră frigul. Apăi, am rezistat, dară! Bătrâni, cum suntem, am mai fugit în casă când o fost mai frig.

Cum erau iernile altădată la Berindu?

Mari erau. Ăhă, erau nişte foieşe p-acolo cum zicem noi, pe Dealu Căii că dacă voiai să meri după lemne sau să duci gunoi trebuia să prinzi patru boi la sanie să poţi să meri prin foieşul ăla. Mari, mari, mari zăpezi o fost! În ’53, când eram în armată şi am primit o permisie, nici nu m-am mai putut întoarce la unitate, la Azuga, aşa zăpezi o fost.

Care-i numele dumneavoastră?

Tanţa Ştefan. Da’ lumea mă ştie de Ciufala Dulceaţa. Dulceaţa din Berind!

De ce vă zice aşa?

Păi, din tinereţe. Ştiu io cum s-o legat numele ăsta de mine? De la ceva… Şi aşa am rămas. Dulceaţa!

Ce obiceiuri erau pe vremuri de Bobotează?

Apăi, de Bobotează merea lumea la Biserică, atâta. Da’ erau de Anu’ Nou… Ca să mai glumească tineretul, se urcau în două dealuri, cum îi satu’, un deal dincoace, unul dincolo. Apăi se strângeau acolo, un rând pe Dealu’ Bisericii, un rând pe Dealu’ Florii şi se ponegreau de-acolo. Io dacă voiam să râd o ţâră de-o fată, luam o gaşcă cu mine, meream în Dealu’ Florii şi de-acolo strâgam: Vili, Vili, măi! De pe celălalt deal zâceau: da’ ce ţî ţie, mă? Apăi ne cheamă Pogăniciu să-i ducem fata de la Dulceaţa! Şi s-aprindea şi câte o roată, în Dealu’ ăla mai mare, în Cioara, cum îi zicem. Duceau acolo o roată de car, o împleteau cu împletitură de paie, tătă-tătă o înfundau cu paie şi-i dădeau drumu’ pe dealu’ ăla în jos. Şi cobora aşe în flăcări până în sat.

Îi fac câteva fotografii domnului Tanţa, mă rog, domnului Dulceaţa din Berind.

Da’ nu intraţi şi ’năuntru să-i faceţi câteva poze şi femeii cum croşetează?

În casă ne izbeşte căldura sobei de teracotă. Aşezată pe pat, tanti Maria croşeta, cu un ochi la televizor, cu celălalt la cele două, trei…cinci ace care dansau în călcâiul unui viitor ciorap.

Sărut mâna! V-aţi tras la căldură!

Pi stăm la căldură, că suntem bătrâni.

Ce împletiţi acolo?

Un ciorap pentru iarnă. Că am copii, am nepoţi şi le fac la toţi să nu rabde frig. Ciorapi cum se făceau pe vremuri, din lână de oaie.

În câte îl împletiţi?

Pun tri fire laolaltă, ca să fie mai călduroşi.

Cum lucraţi cu 5 ace?

Da’ bine! Pe fiecare uite-aşe îl iau în rând. Când termin cu unu’, îl iau pe celălalt. Mă duc tăt roată-roată, de nu vine cusătură nicări. Şi mănuşi se fac aşa, şi jerseuri.

Cum trec zilele iarna?

D-apoi nu trec greu. Nopţile trec mai greu că nu putem dormi, că noaptea-i mare.

Se adunau pe vremuri fetele în sat la şezători?

Da, da. Atuncea aveam de tors, aveam de croşetat, ne adunam în şezătoare câte 10-12 fete la o casă şi lucram.

Nu vă este dor de vremurile ălea?

Ba tare mi-i dor… Aşa aş vrea să mai hiu, să mă mai duc într-o şezătoare cum era atunci, pe timpuri.

Domnul Tanţa, mă rog, Dulceaţa din Berind, cum îl cunoaşte lumea, a stat tot timpul acesta în picioare, lângă sobă. No, haideţi să serviţi un jinars, zice, deschizând uşa dulapului şi apucând de gât o sticlă pe care o aşează pe policioară. Poţi să zici nu? Poţi să refuzi? Nu, nu sunt cu maşina. Şi dacă tot a venit vorba de vremurile de odinioară, îl întreb cum era cu pălinca, beau oamenii şi atunci?

Apăi, zice turnând în pahare, beau şi atunci câte un pahar de ţuică, da’ o beau mai cu judecată şi mai cu puţânu’. Acuma se bagă tineretu’ ista, nu contează, bea până cade în părău. Pălinca era la loc de cinste, când te mai întâlneai cu unu’ sau era frig, ziceai: no, hai, mă, să bem un pahar de jinars, că ia ce frig îi! Mai demult, când eram io copil, ficioru’ holtei nu bea. Dacă vinea nişte jighicani în sat la joc, luai o juma de kil de jinars, erau 7-8 ficiori pe lângă ea. Beau câte un litru din ăsta micuţ şi gata! Amu când apucă nu să duc de-acole o zî şi o noapte.

Unde făceaţi pălinca înainte?

Tăt aicea la cazan. Înainte – înainte, când era atunci cu Ceauşescu, nu era voie să faci, apăi se ascundeau cu cazanu’, printr-o râpă, pe undeva unde să nu-i găsască. Acuma nu, că acuma să fierbe în fundu’ grădinii la mine, că acolo-i pus cazanu’, nu al meu, cine are cazan. Acolo am fiert şi io asta ni de-aci…

No, atunci, sănătate, La mulţi ani!

Sănătate!

Le-am mulţumit celor doi, mi-am luat La revedere (să mai viniţi pă la noi!) şi am ieşit afară, cu grijă la şanţ (la părău! cum îi zice domnu’ Ştefan, Dulceaţa pentru berindeni). Nu cumva să mă fac de râs. Ştiţi, eu dintr-un păhărel din ăla, de jinars… N-am antrenament. Afară începuse, din nou, să ningă.

Ningea uşor la Berindu. Şi era o linişte deplină, linişte de iarnă.

Dan Moşoiu

Radio Cluj vă propune de astăzi un nou proiect jurnalistic: viața la țară. Vă propunem să cunoaștem împreună cum arată satul transilvănean, cum se trăiește în satele noastre mai mult sau mai puțin populate, ce fac și ce spun oamenii locului, ce tradiții s-au mai păstrat, cât de aproape sau de departe este mediul rural de civilizație. Dar, mai ales, vă propunem să cunoaștem oameni, oameni care au rămas o viață întreagă legați de casele lor din sat și de pământul lor moștenit de la părinți, bunici sau străbunici.