O zi din viața unui om fără adăpost

Am tri pături, două plapume, haine groase pă mine… Mâncarea o încălzim aicea pe butelie, aşteptăm să dăm drumu’ la gaz, acuma. Îi faină butelia, din asta micuţă, când te duci la pescuit. Am primit-o de la un vecin de-aicea, de vizavi. Pe ăsta se poate încălzi şi ceai, se poate face de mâncare…

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 10 ianuarie 2016, 06:00 / actualizat: 13 ianuarie 2016, 14:52

De când staţi aici?

(Bărbatul îşi întoarce capul) Rodica, tu de cât timp stai­?

Din doişpemiidoi.

No, din doişpemiidoi! Şi eu amu am trecut pe al triilea an de când stau aicea. Da’ afară-s de zăce ani!

Domnul Viorel şi cu doamna Rodica, împreună cu căţeluşa Linda, locuiesc de câţiva ani buni pe treptele de la intrarea într-o fostă cladire publică, astăzi abandonată, din cartierul Grigorescu. Bărbatul ocupă spaţiul din faţa uşilor, femeia şi-a făcut culcuş lângă scări.

Io stau sus şi ea stă mai jos. Io stau la etaj şi ea stă la parter, glumeşte domnu’ Viorel. După care râde sănătos. Face haz de necaz.

În ciuda celor -15, -17 grade câte s-au înregistrat acum câteva nopţi, cei doi par a nu avea probleme cu frigul.

Până la minus 30 n-am treabă. La minus 30 atuncea trebuie să plec. Iau un bilet şi mă duc până-n Braşov cu personalu’. Până ajung în Braşov, de-acolo înapoi, no, îs 16 ore şi să duc zîlele. 16 ore, dacă nu mai bine! Da’ trecem iarna asta. Apoi vine vara şi de soare nu ne mai ascundem, nu, nu! La vară adunăm de-aicea, aiestea ce-s groase, că nu putem să lăsăm gunoi după noi, şi-mi iau o păturică şi mă duc ba pe malul Someşului, ba în Parcul Mare, ba în Hoia… Deci ieşim la iarbă verde. Şi unde ne prinde noaptea, acolo dormim.

Mi-a îngheţat mâna pe reportofon. E al naibii de frig în dimineaţa asta.

No, vă dau o geacă dacă vă trebuie! V-o dau liniştit, io n-am nici o treabă. De mine, să fie mai frig cu vreo 4 grade, că tăt aia-i…

Îi spun domnului Viorel că la Cluj există Centre de găzduire temporară…

Da, aseară am fost la adăpost. Ne-o dus Locala (Poliţia Locală, n.n.) şi cum ne-o dus, aşa ne-o adus înapoi. Am semnat că nu stăm. De ce? Pentru că erau vreo tri-patru scaune… Să stau noaptea pe scaun? Dacă-mi oferă condiţii, să am o cameră separat, să pot să-mi închid… Acolo dacă ai plecat până la duş sau până la veceu, îţi ia straiţa. Deci tăţi îs nişte hoţi, nişte bolunzî cu capu’, no. Unu’ dă cu capu’ de pereţi, altu’ se strâmbă. Dintr-un om normal când ajungi acolo, ieşi plecat cu pluta… Aşa că am semnat că nu mai stăm. De-acolo ne-o dus Poliţia Locală până la Gară, am luat 27-le şi am vinit acasă.

Undeva, cândva, s-a produs un „scurtcircuit” în viaţa domnului Viorel. Îl întreb ce s-a întâmplat acum 10 ani, încât a ajuns de atunci să trăiască în stradă.

Îi poveste lungă de povestit. Soţia o plecat în Italia pă tri luni şi mi-o vinit acasă după şasă ani. O băgat divorţu’, o câştigat. Am fost un fraier. Pă mine m-o aruncat pă drum. Acolo mi-i casa, pe Calea Mănăștur, şi-acum îi goală. Tăt am aşteptat, că zâcea prin telefon: stai cuminte, că viu şi viu… Şi-o vinit şi-o băgat ăla, şi pă mine m-o aruncat pă drum. Acolo, când am plecat, mi-am lăsat tăt-tăt, şi mobilă, şi persane şi televizor. Că n-am avut unde să le duc de azi pe mâine. Aia s-o căsătorit, între timp o făcut o fetiţă acolo – io habar n-am avut – şi era, deci, căsătorită legal. Şi uite casa şi-acum îi goală, că o câştigat-o ea, şi ea nu vine înapoi.

Am fost la domnu’ Boc, m-am înscris în audienţă, nu l-am mai prins… O zâs că-i pân Canada, după aia pân Africa, după aia şti Dumnezo pă unde… Am lăsat numărul de telefon că-n caz că vine sau aşe, să mă anunţe pân telefon. Nici un răspuns…

Şi de-atunci, domnul Viorel stă în stradă.

Am stat în pădure vreun an jumate. Îs mulţi acolo, sunt o grămadă care o scăpat acuma, nu ştiu de unde… Da’s cu copii mici. Nu-s de-aici din localitate.

E mai greu în pădure?

Nu-i greu nici acolo, că dacă ai o folie de nailon, din alun ai făcut ca şi-un cort, jos ai o saltea…Nailonul, deasupra, cum sufli, se încălzeşte… Îi mai frig acolo ca aicea, că-i mai sus, îi ceva normal. Dacă ninge, îi greu de ieşit afară… Da’ nu îngheţi nici acolo, nu!

Numai dumneavoastră cu doamna Rodica staţi aici?

Da. Adică nu numai noi, că mai avem şi-un căţeluş, Linda. Ne mai ţine de urât, o mai încălzăşte pe ea la picioare, vine pă la mine să vadă: suflu, nu suflu? Suflă-n nas şi fuge.

De-a lungul timpului, domnul Viorel a avut mai multe meserii. A adunat câţiva ani pe Cartea de muncă. Se gândeşte că ar putea primi o mică pensie sau chiar să mai muncească o vreme. Dar lucrurile sunt extrem de complicate.

Am o grămadă de ani. Am 14 ani de gradu’ unu’, am 13 de gradu’ doi. Da’ nu am pân cine să mă duc să-mi cote cartea de muncă. O zâs că nu mai îi aci, că-i în Gilău. Io n-am bani de dus până-n Gilău, să-mi caut cartea de muncă. De-acolo tre’ să-mi fac dosar, să mă duc la Forţele de Muncă şi să văd ce mai trebe pă lângă dosar. N-am buletin! Mi-am făcut pozele, 150 o costat, şi mai trebe încă 7 lei, că când bagi pozele mai trebe să plăteşti acolo nu ştiu di ce încă 6 ori 7 lei. Şi ăia 6 lei, 7 lei, nu-i am. Şi stau cu pozele de-o lună.

Io am muncit în ţara asta! În Turnătorie şi-n… Şi-n mină am fost şi-n… uăi! Diplomele le-am lăsat la cineva acasă. Am fost barman-bucătar-ospătar, croitor, turnătorie, curăţitor-’samblator, ceramist, la Porţelanu’, am 13 ani acolo! Acolo luam bani şi de fidelitate. După 5 ani se dădea bani, un fel de plus, de bănuţî. Deja mi-s patru. Ăstea patru meserii la care nu mă mai pot duce pentru că Turnătoriile-s închisă, la croitorie s-o dus, Flacăra şi Someşul şi ce-o fost, şi o rămas numa’ barman-bucătar-ospătar. No, ca barman-bucătar-ospătar, cui îi trebuie un boşorog de 60 de ani? Acolo trebe o fătuţă tânără, cu fustiţă, un ficior elegant, nu cu proteză în gură ca mine!

Da, e greu, înţeleg. Cum îi trece ziua, la ce oră se trezeşte?

Io cam tătă noaptea-s treaz! Care, cum trece, şi maşinile, poc, scot capu’ afară şi mă uit să văd cine-i, cum îi… Dimineaţa pă la tri jumate-patru, deja gata! Începe cocoşii, hăhău!, vin porumbeii, veveriţele. Zîci că-i grădina zoologică.

Şi ziua întreagă ce face domnul Viorel?

Astăzi tre’ să merem jos în capăt la Radio TV, unde-i Biserica aia reformată. Vin teologii care-s ultimu’ an şi popa care-o gătat. Şi-acolo astăzi merem, ne bagă într-o sală şi ne dă mâncare caldă, felu’ întâi, felu’ doi… De la ei am bocancii ăştia, păturile, plapumele. Şi medicamente ne dau. Pă noi numa’ bisericile ne ajută şi vecinii de-aici, le mulţumesc. Este un popă sus, în Zorilor, acolo iară ne dă. Părintele Ciprian din Haşdeu îi extraordinar. Şi cei de la Biserica asta reformată din Grigorescu.

Şi seara din nou aici!

Ce seara?! După-masa deja la 5 suntem aici. Că dacă stai mai mult, vin alţî şi ţî le fură. Şi ăla-i cel mai rău, când ţî le fură. Şi nu fură un om normal. Tăt un nevoiaş fură, care nu s-o putut descurca. Iau pătura în spate şi să duc.

Sunt mulţi oameni în Cluj în situaţia domnului Viorel?

Numa’ io cunosc vreo 40. Da’s mult mai mulţi, pe-acolo, pân Gheorgheni, pân Zorilor, pân pădure…

Din fericire, domnul Viorel nu este bolnav!

Culmea că nu tuşesc, nu mă răcesc, atâta că-mi cură nasu’. Vara, de exemplu, io mă răcesc vara. Că transpir şi mă bag la umbră. Şi-s gata!

Înainte să ajung la serviciu, am mâncat cereale de ovăz cu iaurt, pâine prăjită, am băut cafea de cicoare, ceai verde…

În dimineaţa asta am mâncat ceva cârnaţi. Şi mai am acolo, în tigaie. Da’ o îngheţat. Acuma trebe să aprind ăsta să fac focu’, să-l dezgheţăm. Adică să-l încălzăsc. Şi să fac un ceai. Nu trebe mâncat aşa mult, că dacă pe la amiază merem acolo la Biserică şi se dă mâncare caldă… Nu mai poţi mânca, mai ales că io am numa’ un sfert de stomac. Io dintr-o juma’ de felie de pită… Mie o franzelă îmi ajunge o săptămână, nici n-o mânc într-o săptămână.

Cum doamna Rodica, înfofolită bine în patul ei de lângă scări, nu doreşte să vorbească (am copii, nu vreau să mă audă), îl întreb pe domnu’ Viorel cum au trecut sărbătorile de iarnă, Crăciunul şi Revelionul. Răspunsul vine dintr-o suflare, de parcă ar fi înviat brusc nopţile calde de vară.

Extraordinar! Am avut nişte sărbători cum n-am avut nici când am fost acasă. O vinit lumea… M-am fost săturată câte pungi cu plase… Atâtea sarmale şi de ăstea că nu-mi mai trebe să văd sarmale doi ani. Unu’ merea cu plasa, altu’ vinea, no! Am primit şi băutură, no, aşe, cât să nu bei tare, să te îmbeţi şi să mori îngheţat. Am primit nişte vin, vin cald, da’ am băut cu grijă. Că la beţie omu’ ce face? Doarme! Te dezvăleşti, te-o prins un frig din ăsta de minus 17 şi te mai scoli la primăvară, când să încălzeşte afară…

Dan Moşoiu