Ceață și viață, la Săndulești
Până la Sănduleşti, despicăm ceaţa în două. Nici în satul aflat la o aruncătură de băţ de Turda lumina nu e mai clară. Facem câţiva paşi pe strada principală, doar-doar avem norocul să întâlnim pe cineva. Dar e pustiu şi linişte. Nu se aude decât susurul limpede, cristalin al pârâiaşului care curge în apropiere. Urmăm drumul strâmt şi prost asfaltat şi ajungem sus, în deal, acolo unde casele încep să se rărească. În poarta unei gospodării parcă ne-ar fi aşteptat o bunică, împreună cu nepoţelul ei. Coborâm repede din maşină.
Articol editat de DSRNetworkAdmin, 14 ianuarie 2016, 06:00 / actualizat: 18 ianuarie 2018, 22:18
Sărut mâna! Ce faceţi?
D’apoi am ieşit aici afară cu nepotul. Are 2 ani. Eu stau mai mult cu el, că fiică-mea lucrează.
Cum se trăieşte la Sănduleşti?
Aşa ca la ţară. Mai greu, mai bine…
Aveţi gospodărie mare, văd!
Nu chiar aşa mare. Aşa, modestă.
Aveţi şi animale?
Avem ceva animăluţe. Purcei şi găini şi ce Dumnezeu ne ajută!
Îi mulţumim doamnei, ocolim poteca abruptă şi acoperită de gheaţă, care ne-ar fi scos în centrul satului, şi ne întoarcem pe unde am venit. Pe terasa acoperită a unei bucătării de vară observăm agitaţie. Aşa că îndrăznim la poarta din spatele casei.
Sărut mâna! De la Radio Cluj suntem. Am venit să…
De unde?
De la Radio Cluj!
Nu, nu vrem.
Nu vreţi să vorbim un pic?
Nu mai vrem, nu mai schimbăm nimica. (Îşi întoarce capul. Se răsteşte.) Du-te în treabă, mă, nu mă enerva, du-te, mă…
Hm, am nimerit prost.
Până la urmă, după mica şi aprinsa discuţie cu soţul ei, care vorbea în curte, la telefon, doamna acceptă să tăifăsuim un pic. Ne pofteşte în ogradă, dar zice să intrăm „prin faţă”. Adică pe poarta principală. Uşiţa din fier scârţâie uşor, cum scârţâie toate porţile la ţară. Facem cunoştinţă cu tanti Viorica.
Văd că aveţi multă zoală!
Avem… găzduşac! Ca bătrânii, că la ăştia tineri nu le mai trebe.
Găzduşac! Înseamnă că aveţi pământ, aveţi…
Avem două vaci, avem pământ, un hectar, porci.
Cine lucră pământul?
Noi doi, că de aia ne tăt sfădim.
Dar de ce v-aţi sfădit cu domnul?
Da’ de aia că nu mai poate, no, la 70 de ani. Şi mă enervez pă el că atâta-i de, de… No!
Ce făceaţi când am venit noi?
Numa’ cât am gătat de dat la porci. Am gătat cu laptele, că v-am zis că avem două vaci cu lapte. Am închegat, mai încheg, îl mai ţâp la porci, că nu avem ce face cu el… Ne chinuim. Bani puţâni, lucru până nu mai putem.
Aveţi pensie?
Am, de 400 de lei. De la CAP. D’api ce să faci cu ei?
Dar nu vreţi să vă lăsaţi de pământ!
Nuuuu. Doamne fereşte!
Vă mulţumesc mult!
N-aveţi di ce. Şi mă iertaţi, am crezut că sunteţi cu…
Da, tanti Viorica a crezut că suntem de la vreo companie de televiziune prin cablu, că venim să-i prezentăm vreo ofertă nouă. Dar nu, nu se mai mută de unde este, destul o bat la cap cu telefoanele şi cu pliantele publicitare. Îi mulţumim încă o dată doamnei Viorica şi, peste câteva minute, poposim în faţa unui magazin din Drumul Crucii, cum i-a zis cineva, prima bunică pe care am întâlnit-o. Acolo, un pâlc de oameni, în picioare, la o cafea, băută din nelipsitele pahare albe, din plastic.
Ne lăsaţi un pic să stăm cu dumneavoastră?
D’api, noi n-avem treabă, staţi!
De la Radio Cluj suntem.
Oioioi, la domnu’ luaţi-i interviu, nu nouă!
Râd toţi copios. Înţeleg că la domnu’ cu drujba trebuie să-i iau interviu.
Unde mergeţi cu drujba?
La…
Borjoaca! intervine cineva, după care urmează alte hohote de râs.
Unde-i Borjoaca?
Aicea ni, mai sus.
Aha, deci e un localnic.
Ie, îi un om năcăjit. Merem să-i tăiem un prun.
Da’ de ce râdeţi?
Pi, uitaţî-vă cum s-o încălţat el iarna, no ni ce-are-n picioare!
Mda, un fel de saboţi din cauciuc.
Domnu’, uitaţi ce asfalt avem! Ne-o făcut domnu’ primar. Bătaie de joc… Nu se vede?
Am văzut. Oamenii au dreptate. Dar domnu’ primar nu ne interesează. Cel puţin, nu astăzi.
Am auzit că aveţi o bibliotecă frumoasă!
Da, asta da. Puteţi mere s-o vizitaţi!
Mai sunt tineri în sat? Ce fac, agricultură?
Mai sunt tineri, da, aicea pă la bibliotecă mai mărg sara, acolo… De agricultură aţi întrebat? Nuuu, uită de ea, nu mai… Noi, ăştia, ce mai… Da’ în rest… Bătrânii nu mai pot, ăştialalţi mai tineri nu mai vreau.
Din magazin iese un domn mai în vârstă. Îşi fumează ţigara fără s-o ia dintre buze.
Ce-aţi cumpărat?
Oţăt, ia, ni!
Îi trebuie doamnei să pună în ciorbă.
Ie, să pună în prăjitură, că-s prea dulci şi facem diabet.
Vă duceţi acasă? V-aşteaptă animalele…
Nu am animale, că să c… şi miros la vecini. De tri ori o fost Garda de Mediu la mine că mi-am ţânut porci de sclănină. Miroase gunoiu’!
Păi, vecinii nu animale?
Ba au, şi li-s îngropate de numa’ urechile li să văd din pământ.
Nu aveţi grajd?
Am io ce-mi trebe acolo, de n-are nime poate-n sat, da’ dejaba că zâce că miroasă. Mă, îi zice cuiva din grup, am fo’ la Turda, la Aron, când lucra Săndel la el. Ş-acolo, căşi dincoace, căşi dincolo, şi avea 30 de porci acolo. Şi nu i-o mirosât la nime’, da’ a meu, dacă-i la o sută de metri gunoiu’, miroase. No, la revedere!
Staţi, staţi să vă fac o poză!
No, lasă. Să mă vadă şi pă poză şi să mă baje-n temniţă? Dă-mi pace!
Le mulţumim oamenilor şi mergem mai departe, spre şcoală, acolo unde se află şi biblioteca. Din păcate, nu avem ocazia să o vizităm, pentru că lunea programul începe numai după amiază. Dar promitem să revenim cât mai curând. O cunoaştem în schimb pe doamna învăţătoare Ileana Gaia care de 39 de ani se află la catedră în Sănduleşti. Astăzi, le predă copiilor foştilor ei elevi. Elevi tot mai puţini.
N-a fost niciodată aici învăţământ cu o singură clasă, doar simultane au fost. Cândva au fost mai mulţi copii, dar de prin 1984 numărul de elevi a început să scadă. Tot mai puţini, mai puţini, până am ajuns la 4 clase simultane. Sunt copii care de aici pleacă la şcolile din Copăceni sau din Turda, dar au rezultate foarte bune.
Doar 8 elevi mai învaţă la Şcoala din Sănduleşti. Sunt adunaţi cu toţii într-o singură clasă, elegantă, utilată şi călduroasă. Când intrăm, se ridică cu toţii în picioare.
Bunăăăăă ziuaaaaa!
Ne împrietenim repede cu ei.
Ce scrii acolo?
Litere. Am învăţat pe unu, pe doi, pe trei, pe patru, pe cinci şi pe şase.
Păi, ăstea nu sunt litere!
Offf! Deci, şi cifre, şi litere am învăţat!
Tu ce faci acolo?
Mmmm, scriu. Şi-am cam greşit. Îmi arată cu degetul pe pagina din manual. Păi, trebuia să fac aiestea şi eu le-am scris pe ăstea!
Ce literă este asta?
Î! Î!
Ştii un cuvânt care începe cu „Δ?
Împărat. Şi îngheţată!
Părăsim şcoala şi ne pregătim să plecăm din Sănduleşti. Dar înainte de a urca în maşină, pe lângă noi trece o căruţă. Cu hăţurile în mână e domnul Iuăn, clopotarul Bisericii Ortodoxe din sat. Am uitat să vă spun că în Sănduleşti sunt patru biserici.
Hooooo!
Bună ziua! Unde mergeţi?
Acasă.
Dar unde aţi fost?
La potcovit. Aci, aproape. Unu’ Deac potcoveşte.
Trage calul?
Uăi, mamă! Acuma n-o fost prins de Crăciun, ştii? În grajd o stat până acuma.
S-o domnit!
Da, sigur! O avut şi el sărbători. Da’ acuma începem treaba, că avem de cărat una-alta, tulei, nişte fân, luţărnă. Ce să facem? Mai mişcăm.
Cum îi ziceţi la cal?
Moxi!
Ştrafu’i bun, nu?
Ăăăă, trebe schimbat, da’ nu am bani.
Ce pensie aveţi?
Opt milioane. Am lucrat la Turda, la Fabrica de pâine, 30 de ani.
Vine lumea la Biserică?
Puţână. Numa’ oamenii în vârstă.
Bine, mulţumesc! Să aveţi grijă de Moxi!
Am grijă. Că o tăt zâs fata şi nevastă-mea că să-l vând. Da’ cât oi mai putea mişca un pic nu-l dau. Nu-l dau că mi-i drag, mi-ar părea rău după el. No, vă doresc un an bun! Mai bun ca ăsta să hie! Sănătate! Moxi, neee! Moxi, neee! Haidaaa!
Dan Moşoiu
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI.
