Locul în care trenurile ajung la timp

Mă aflu pe scările care duc în subsolul unei grădinițe de pe strada Republicii din Cluj-Napoca. Mă opresc în dreptul geamului, unde câteva machete de case cu zeci de detalii, se învecinează.

Articol editat de Andrei Cretoiu, 17 ianuarie 2016, 13:50

Cea din mijloc e macheta casei mele. Bine, a viitoarei mele case. Exact așa vreau să arate, îmi spune Claudiu.

De profesie este asistent de farmacie, iar acum șofer pe camion, dar cel mai important, datorită pasiunii lui, Claudiu e un trenulist. Așa își spun între ei pasionații de modelism feroviar. Un hobby care prin migala lui, atenția la detalii, ingineria care stă la baza funcționării machetelor și asamblarea peisajului, e una din ramurile artei trenurilor, dar mai ales a unei arte care dă viață unor simple jucării.

Lumea lui Claudiu

Coborâm scările și o grupă de copii are oră de dansuri, Cludiu îi salută, iar ei îi răspund fericiți că îl văd. Ușa de lângă se crapă și văd repede o mulțime de lucruri pe care nu le pot cuprinde deodată cu privirea.

Pe un perete, un suport dreptunghiular cu multe rafturi susține câteva zeci de locomotive și vagoane. Pe machetă din mijlocul încăperii peronul Gării din Castle Rock e pustiu, doar două figurine mai mici decât un chibrit așteaptă trenul. E o gară idilică. Se află între munți, iar în fața ei se desfășoară orașul.

Are o șosea pe care clientul a vrut-o cu fisuri și gropi, pur românească, într-un decor englezesc. O biserică, câteva clădiri, dar și stâlpi de iluminat stradal și indicatoare rutiere. Avem în față o lume nouă, construită de la zero. E lumea lui Claudiu. E făcută după chipul și asemănarea lumii în care trăim, dar construită în același timp din imaginație.

De la un buton galben, Claudiu dă drumul trenului, o locomotivă cu două vagoane, iar pe zgomotul de fundal făcut de roți pe șinele mici aflu cum a început totul.

 A fost primul lucru pe care l-am cerut când aveam 4 ani. Mi-a zis mama mea într-o librărie ,,ce vrei cadou?”. Vreau un tren. Într-un final mai în vârstă fiind l-am primit, nu era cel pe care îl voiam, bineînțeles, că eram prea mic, dar pe urmă mi l-am cumpărat pe cel care mi l-am dorit. E un hobby. Un hobby care mi-a plăcut foarte mult. Am urmărit, m-am plimbat foarte mult cu trenul. Este sunetul care mă calmează cel mai mult, sunetul de tren – tâdân, tâdân, tâdân. Acum nu se mai prea aude, că ne-am modernizat și noi cu șinele.

Asta știu sigur că pot să fac și eu

Pe peretele din spatele lui Claudiu este agățat un alt suport. Zeci de ustensile cu mărimi diferite, liniare și echere, sârmulițe și obiecte mici din plastic cărora nu le cunosc întrebunițarea sunt așezate într-o ordine pe care trenulistul o cunoaște foarte bine.

Este unul din motivele pentru care îi place atât de tare atelierul, a reușit să-l organizeze încât totul să-i fie la îndemână. Pe un perete sunt toate lucrurile de care are nevoie pentru partea electrică, pe altul cele pentru designul de peisaj, un altul este pentru șine și elementele tehnice, iar cel vizavi de ușă pentru trenulețe. Se scuză că e un dezastru, e cam dezordine acum, dar oriunde te uiți sau calci, descoperi altceva, mereu altceva.

Asta e cutia cu secrete, aici e cutiuța cu resturi, aici e o cutie de sterilizat de la farmacie în care țin bucăți pe care trebuie să le repar, în cutia asta de lemn sunt figurinele oamenilor. Le descoperă și el pe fiecare în parte odată cu mine, pare că a uitat, iar acum s pe față i se citește bucuria că l-au așteptat, sunt încă acolo și se bucură că le-a scos. Îmi dă să le țin și eu în mână. Să văd cât sunt de mici, cât sunt de fragile, cât sunt de prețioase. I-a luat mult să ajungă aici, dar totul a început cu un munte. Primul lui munte.

Într-o seară am văzut pe internet pe cineva care își făcuse un munte. Atunci mi-am zis asta știu sigur că pot să fac și eu! Și am început să fac. Mi-a ieșit atât de bine acel munte, încât am zis, hai să încercăm ceva la scară mai mare. Încetul cu încetul, puțin câte puțin, am ajuns să le facem așa mari.

O schiță, o idee de bază

Bucuria din spatele oricărei pasiuni stă mai ales în a împărtăși rezultatul și procesul și cu alți oameni, iar Claudiu nu duce lipsă de doritori de machete. Sunt mulți oameni care iubesc arta trenurilor, de la literatura de specialitate, la muzică ori la machete de scară redusă sau mare. Așa ajunge să primeasă comenzi de la părinți sau pur și simplu de la pe care îi liniștește, la fel ca pe Claudiu, zgomotul șinelor. Până la urmă Claudiu justifică pasiunea pe un glas plin de afecțiune, așa cum doar de la un pasionat auzi, astea sunt jucări mici pentru oameni mari.

Clientul de obicei spune: îmi doresc o machetă, o dioramă, mai complexă puțin cu un peisaj montan. El are o schiță, o idee de bază. După care intervenim și dezvoltăm subiectul. Care este spațiul pe care vrei să îl aloci acestei diorame în casă, locuiești la casă, la aparatment. Îs cehstii de care trebuie să ții cont. Și contează foarte mult vârsta persoanei care folosește acel tren. Unii clienți au deja flota de trenuri.

Bucățică cu bucățică

Chiar dacă ai flota sau te ajută Claudiu să alegi trenul, adevărata muncă stă în construirea decorului. Lumina, șoseaua, verdeața totul vine cu mai multe tipuri de soluții, nimic nu rămâne la voia întâmplării.

Decorul are două variante. La capitolul clădiri toate sunt kituri de asamblare. Sunt unele kituri care au și câte 350 de unități, din care trebuie să le iei puțin câte puțin, să le montezi. Se lipesc fiecare bucățică cu bucățică, se pilesc, se rup, pentru că vin într-un chenar. E o muncă foarte migăloasă, dar foarte plăcută.

O machetă redă lumea reală, iar dacă în lumea reală, atunci când se lasă noaptea, casele nu rămând pe întuneric, atunci și pentru machete trebuie găsită o soluție pentru ca viața trenurilor să capete lumină.

Sistemul de iluminare se face printr-un bec cu led care se atașează.  În ceea ce privește șoseaua, avem din nou două alternative o bandă autocolantă care imită efectiv șoseaua sau cum este în cazul acestei machete, unde clientul a vrut o șosea pur românească și este turnată efectiv. O combinație de aracet, ciment, ipsos și un fel de gel care se adaugă. Dacă până acum pare totul destul de complicat, atunci modalitatea în care este creată iarba poate surprinde și mai tare.

Cel mai mult se folosește acest tip de iarbă, care este electrostatic. Dacă pui mâna fiecare fir este ridicat, pentru că așa dă un maxim de realism. Cum ajunge iarba să stea ridicată? Plusul se pune în structura de bază a machetei, care este o soluție de aracet, iar iarba se presară cu un utliaj special, care are minusul. Iarba pică drept și se ridică. Când se usucă rămâne în soluție vericală. După care se aplică între două și opt straturi de soluție fixatoare, pulverizatoare.

De când e șofer pe camion, Claudiu se bucură că poate vizita expoziții și muzee dedicate modelismului feroviar, în special în Austria și Germania, țările care au susținut cel mai mult la început această apsiune pentru trenuri. Un brand cunoscut din Germania face spre bucuria trenuliștilor și vagoane, garnituri întregi cu sigla CFR. Îmi arată vagonul roșu. Toată flota este pe ediții. Ediția I, II, III, IV, V acum suntem deja la ediția VI. VI reprezentând deja producția reală. Ele sunt copia fidelă a vagoanelor și a locomotivelor care rulează sau au rulat în realitate, ediția I fiind între 1920-1940.

Toate aceste paralele cu lumea reală mă fac să am o singură întrebare. În lumile pe care le construiește Claudiu trenurile CFR ajung la timp? Râde încântat, dacă ar fi să raportăm viteza la dimensiune și tot, cred că trenurile mele, nu știu dacă merg mai repede, dar ale mele nu ajung cu întârziere.

Modelismul feroviar e o artă. E o lume. O lume din bucăți mici, bucăți de preț, cu munți, dealuri și clădiri luminate, în care locuiesc figurine cât chibritul, cărora pasiunea trenuliștilor le insuflă viață. E multă migală, atenție la detalii și inginerie, dar cu toții știm că e nevoie de un mare efort pentru a trăi într-o lume în care trenurile ajung la timp.

Roxana Badea