Prima pagină » Special RCJ » Cronica prescurtată » Un alcoolic, un programator şi Frida

Un alcoolic, un programator şi Frida

Stăm destul de înghesuiţi, pe scaune cu spătar, într-un careu care închide o scenă goală, aşa că genunchii noştri de ating, la propriu. Reflectoarele aprinse sunt orientate spre public. Zumzet scăzut ca înainte de spectacol, apoi minute de tăcere, până înţelegem că nu are să se întâmple nimic şi nici un actor nu va apărea pe scenă. O voce din public spune ceva, se prezintă, îi întreabă şi pe vecini cum se numesc…

Articol editat de , 20 ianuarie 2016, 06:15 / actualizat: 21 ianuarie 2016, 14:18

Un alcoolic, un programator şi Frida…poate fi un titlu de piesă de teatru, dar nu, azi e doar rezultatul hazardului. Cel care ne-a strâns în acelaşi studio de teatru, în majoritate spectatori tineri veniţi la premiera de la Reactor de creaţie şi experiment, la Genunchii noştri se ating! după piesa Autorul de Tim Crouch, în regia lui Cătălin Bocîrnea.

Eu cred că e nevoie în teatru de prospeţime, pentru că sunt atât de multe spectacole, chiar contemporane, repetate atât de mult, încât mie ca spectactor mi-e greu să cred un actor că spune pentru prima dată o replică, sau că o aude pentru prima data. Prin structura asta în care noi, actorii, suntem împărţiţi în public printre spectatori, oferindu-le şansa să vorbească, şansa să analizeze cuvintele pe care le-au spus ca actori pe scenă, mi se pare o abordare în slujba teatrului. (regizorul Cătălin Bocîrnea)

Urmează alte replici ezitante, puţin stânjenite, până cineva spune în engleză Sunt cu ochii pe tine… Sunt cu ochii pe tine sintetizează postura clasică a spectatorului pasiv. Când scena rămâne, însă, goală pe parcursul următoarei ore şi jumătate ceva se schimbă în felul în care suntem invitaţi să privim teatrul şi rolul nostru de spectatori.

Am venit cu ideea să construim un personaj din public, să vorbim cât se poate de deschis cu ei, să avem chiar o abordare contra teatrului, lipsită de orice elemente de teatralitate, unde imaginarul e foarte puternic şi foarte important. Am mizat pe ideea că ce îşi poate imagina spectatorul e mult mai puternic, mult mai real şi mult mai frumos pentru el decât orice îi poţi arăta pe scenă. Iar tema generală a violenţei, care începe să se vândă mai ales în această perioadă, e o urgenţă astăzi. Aşa găsesc textul acesta, povestea actorului, a regizorului şi a actorilor. Violenţa, acum, în Europa, creşte considerabil pentru faptul că prezenţa ei este permisă în mass media. (regizorul Cătălin Bocîrnea)

Avem o piesă de teatru fără actori în rol, fără poveste. Actorii ne povestesc despre pregătirea unei piese pe tema abuzului pe care noi nu o vom vedea, dar ne vom imagina ce ar fi putut fi, şi mai ales vom afla câte ceva despre preţul plătit de autor şi actori pentru a realiza spectacolul. Noi înşine ne vom întreba despre felul în care digerăm violenţa şi abuzul, devenite prin consum mediatic un fapt cotidian.

E ca şi cu bolile absolut tragice şi mortale, până când nu le avem, până când nu ne lovesc, nu putem să ni le imaginăm; vorbim aşa de uşor şi de simplu despre ele… concluzionează un spectator, care în seara premierei a avut cele mai bune replici din tot spectacolul. L-am suspectat că e parte din distribuţie, că textul face parte din piesa lui Crouch. Dar nu, era un spectator, venit pentru prima data la Reactor.

Este prima dată… nici nu ştiam ce se întâmplă, acum am auzit pentru prima dată de locul ăsta, a fost absolut spontan pentru mine. Tirada mea de la sfârşit cred că a evidenţiat cum mi-a păcut mie spectacolul. Stăteam să privesc feţele spectatorilor în timp ce se manifestau actorii. E atât de trist, suntem ca trestiile… Am impresia că aşa suntem construiţi, doar instinct de autoconservare. Refuzăm… Până nu avem cuţitul la gât nu putem să ne imaginăm că ni se poate întâmpla lucrul ăsta. E ca şi cu un accident de maşină; până nu suntem implicaţi nu înţelegem…( spectatorul reactiv de la premieră, un medic rezident)

Tim Crouch e un actor şi autor dramatic britanic, preocupat de deconstrucţia textului şi denunţarea convenţiei teatrale, care explorează scenic ideea că teatrul e o formă conceptuală de artă, care nu are nevoie de decor şi costume pentru că totul există în mintea spectacotorului.

Piesa Autorul de Tim Crouch, scrisă la comanda teatrului londonez Royal Court Theatre a avut premiera absolută în 2009 şi ne confruntă cu responsabilitatea de a fi spectator, extinsă la raportul dintre postura pasivă şi cea activă nu doar ca spectatori , ci și ca membri ai societăţii. Genunchii noştri se ating!, spectacolul semnat de tânărul regizor Cătălin Bocîrnea e dependent de reacţia publicului, de calitatea intervenţiei şi implicării sale, aşa încât vom vedea un alt spectacol la fiecare reprezentaţie.Tema rămâne aceeaşi, atitudinea noastră faţă de violenţă şi abuz, felul în care legitimăm dezumanizarea prin consumul imaginilor violente din mass media. Dar spectacolul e în primul rând un curajos gest de provocare a spectatorului, căci adevăratul partener al actorilor e publicul de data aceasta. El trebuie să își asume rolul activ, căci în absența lui spectacolul devine un oarecare monolog al unor actori despre un oarecare rol pregătit cu oarece eforturi.

http://reactor-cluj.com/genunchii-nostri-se-ating/