Aruncuta, satul cu livezi, 14 răstigniri şi o fântână de aur

De pe DN 16 , după Căianu, o cotim la dreapta. Maşina se zdruncină. Cine ne-a spus că drumul tocmai ce a fost asfaltat? Dar hârtoapele durează puţin. După nici 100 de metri intrăm pe o şosea asfaltată ca-n palmă. Ajungem şi în primul sat. Să fie Suatu? Să fie Aruncuta? Nu ne dăm seama, cineva a uitat să pună un amărât de indicator la intrare. Coborâm geamul. Aruncuta? Încă patru kilometri. E luni, la Suatu e un mic târg de ţară. Ieşim din sat şi, în scurtă vreme, răscolim un pâlc de case. Iarăşi, nici un indicator. Aici să fie? Aşa mic? Numai 20-25 de case? Nu se poate. Trebuie să urcăm dealul! Chiar în vîrf ne întâmpină nu unul, ci două indicatoare, dintre care cel mai vizibil e înălţat pe o structură din fier în formă de cruce.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 27 ianuarie 2016, 06:00 / actualizat: 17 ianuarie 2018, 15:49

Aruncuta, aşadar, satul cu 14 răstigniri (după cum avea să ne spună preotul), cu multe livezi şi cu Fântâna de aur. Coborâm în centrul localităţii unde, la câţiva metri de o clădire istovită pe care scrie “BUFET”, parca ne-ar fi aşteptat căruţa cu lapte. Ne băgăm în vorbă.

Bună dimineaţa! Ce faceţi? Căruţa, calul, laptele…

Asta mi-i meseria, deocamdată.

De unde aţi adunat laptele?

De pe toată strada de pe-aici. Vine lăptăria după el, îl duce…

Număr bidoanele de 25 de litri. Patru, şase… zece.

Şi mai am unu’ pă partea ailaltă.

Trage calul?

Multă lume mi l-o cerut, o zâs că nu-l vând? Nu, nu-l vând.

Aşa bun e?

Da. Păi, îi armăsar, nu avem probleme cu el. Poate să meargă oricine la el că nu are bai cu nime’.

Cum îl cheamă?

Călin.

Ei, chiar aşa? De ce tocmai Călin?

Aşe i-o pus frate-mio nume.

Câţi ani are?

Doişp… Calul?

Da.

Şase ani.

No, să vedem cum îl conduceţi pe Călin!

Imediat, că acuma vine şi maică-mea, ia, că pă dumneai o aştept, şi plecăm.

Înainte să se apropie de căruţă, o auzim strigând:

Du-te, mă, de-acolo, să nu te mai vadă oamenii şi pă la televizor!

Băiatul râde. Da’ nu-i televizor!

Îi explicăm doamnei cine suntem şi ce facem. Parcă ne-ar crede, parcă nu ne-ar crede. Se întoarce spre băiat.

Hai să mă duc acasă că vine ălălalt de la şcoală şi face ca trenu’ că nu l-am luat.

Lasă, că nu şi vine, răspunde el tărăgănat.

Înainte de a se urca în căruţă, femeia ne spune, extrem de amabilă, unde-i şcoala, unde-i biserica, unde-i Fântâna de aur.

Facem câţiva paşi mai încolo, până în dreptul unei vile în toată regula. În livada îngrijită de lângă casă, un domn curăţa pomii. Aflăm că a dat definitiv aglomeraţia Clujului pe liniştea şi aerul curat de la Aruncuta.

Bună ziua! Aveţi o livadă frumoasă, o casă frumoasă!

Da’ nu-i livadă, e numai aşa pe lângă casă. Livada e în altă parte a satului.

De ce v-aţi mutat tocmai în Aruncuta?

Pentru că aici am avut pământul şi-s aproape şi de socri. Aşa ne-am hotărât noi, că e mai bine aici decât la Cluj. Nu-i poluare, nu-i circulaţia de la Cluj, aer curat, e mult mai bine.

Deci v-aţi mutat la ţară. Nu vă plictisiţi?

Nu, deloc. N-am timp să mă plictisesc. Lângă casă găseşti tot timpul de lucru, numai să vrei.

Aveţi tot confortul?

Da, ca la oraş, nu ne lipseşte absolut nimic. Doar gaz nu este, dar avem centrală pe lemne.

Ce pomi aveţi aici?

Meri, peri, caişi, cireşi şi pruni.

Îi urăm gospodarului spor la treabă şi mergem mai departe. Alegem la întâmplare o uliţă dintre cele foarte multe ale satului. Ne apropiem de poarta unei alte curţi, plină şi ea de pomi. Suntem poftiţi imediat înăuntru. Ba, zice tanti, să intrăm în casă. Nu vrem să deranjăm. Stăm afară.

Sărut mâna! V-aţi apucat de lucru?

Da. Am spălat haine, fac ceai de zmeură. Avem zmeură, aici în spate la casă.

Văd că aveţi şi stupi!

Aveeem, da! Avem vreo 40 de familii.

Cine se ocupă de albine?

Băiatul, în timpul lui liber. El stă la Cluj.

Ce face oamenii la Aruncuta?

Cresc animale, numa’ vezi că nu poţi da porcii nicăirea. Am rămas cu tri porci mari, nu i-am putut vinde.

Şi-apoi ce-o să faceţi cu ei?

Păi, îi dăm la copii. Îi tăiem pe rând, că n-avem ce face.

Câţi aţi tăiat de Crăciun?

Cinci. Patru la copii şi unu’ nouă.

Păi, staţi aşa! Porci mulţi, găini, albine, zmeură… Bănuiesc că aveţi şi pământ!

Pământ, daa! Opt hectare de pământ avem.

Şi cum vă descurcaţi?

Avem pensie, avem tractor… Facem ce putem.

E mult de muncă?

Îi mult, vara mai ales. Şi normal, dacă ai găini, ai porci, ai… După tăite trebe să umbli, că altfel… Numa’ că vine vulpea, uită cum le-am îngrădit pe-acolo, până sus. Da’ tăt intră acolo. Ca pisica se bagă. Şi-am rămas fără găini, aproape.

Din casă, de la televizor, iese şi soţul doamnei. A auzit probabil zgomot. După el vine un căţeluş al naibii de simpatic, mic şi zburdalnic. Bărbatul parcă s-ar scuza.

Io mi-am terminat sectorul, de dimineaţă!

Ce sector aţi avut?

Păi, cu porcii, cu găinile, cu căţeii.

Imediat cum a auzit ultimul cuvânt, Iuiu, pentru că aşa îl cheamă, s-a pus pe lătrat. Un lătrat simpatic, de căţel răsfăţat. De căţel care trebuie mereu luat în seamă.

Ce face lumea în Aruncuta?

Agricultură fac care pot. Restu’ o dat pământu’ în ăsta ni, în arendă. Şi mai sunt nişte crescători de animale, oi, vite… Majoritatea-s pensionari.

La plecare, o rugăm pe tanti Ana să ne arate casa doamnei Cistelecan. Vrem să-i facem şi dânsei o vizită. Dar o cunoaşteţi? ne întreabă tanti mirată. Îl cunoaştem pe băiatul dânsei, domnu’ Alexandru. No, vedeţi atunci casa aia cu fereastra înaltă? O vedem. Mereţi, că-i acasă. Oricât de slabi ziarişti am fi, tot am aflat că în Aruncuta s-a născut cunoscutul critic şi istoric literar Alexandru Cistelecan, fost „echinoxist”, astăzi profesor universitar la Târgu Mureş. Avem noroc. În curtea casei o zărim pe mama căruţaşului care ne face semn să intrăm. Lângă ea e doamna Cistelecan. În ogradă ne întâmpină un cor armonios: un lătrat de câine, cotcodăceli, un solfegiu de cocoş.

Sărut mâna, tanti! Staţi un pic cu noi aici? Aici afară!

D’api mie mi-i frig!

Şi-atunci să intrăm aici în bucătărie?

N-avem de ales. Mergem în cameră, la căldură. Televizorul e pornit pe un canal de ştiri.

Ce faceţi, tanti?

Ia-şe ni, fac foc, tătă zâua stau în casă, mai ies p-afară, că numa’ găinile le am amu, porci n-am, că i-am tăiat. Mă mai duc şi viu, şi iar mă duc şi iară viu… Ce să fac?

Dar văd că v-aţi lovit. Ce-aţi păţit la obraz?

Am picat şi m-am lovit. M-am împiedicat. (râde).

V-aţi lovit rău!

M-am lovit, da. C-amu-i de-o săptămână, azi, mâine de când…

Aţi fost la medic?

Nu, că am nişte unsoare i-acole, de aia de gălbenele.

Ce vârstă aveţi?

Io?

Da.

Opt’zăci’şasă.

Mulţi înainte!

Mulţam fain.

Copiii vi-s plecaţi?

Plecaţi. Unu’ în Târgu Mureş, fata în Cluj. Ălălalt îi în Spania.

Pe domnul de la Târgu Mureş, pe profesorul Cistelecan îl cunoaştem. Spuneţi-ne, cum s-a făcut de i-a plăcut şcoala aşa de mult?

I-o plăcut de mic. Aia vă spun, că de mic i-o plăcut. Când să scula – că n-o fost împlinită 7 ani când o mărs la şcoală -, în pat ne lăsa şi să ducea la şcoală. Şi vinea de la şcoală şi să punea şi-şi scria şi-şi învăţa, şi după aia mânca. După aia îşi lua cartea şi să punea în pat. Şi-api din pat nu să mai ducea.

Mai vine pe acasă?

Vine, vine. Se ocupă de livada din spatele casei.

Am înţeles. Cum să vă spunem? Tanti…

Tanti Măriuţa.

Tanti Măriuţa, mergeţi la magazin? Cine vă cumpără una-alta?

Mi-aduce fata din Cluj. Nu mă duc. Pită îmi fac io. Vara fac la cuptor, acolo afară, da’ iarna fac i-acole, la aragaz.

La plecare, văd pe pat două „gălbenuşuri” mari şi subţiri ca staniolul. Atât de rotunde şi de subţiri sunt încât ai impresia că fac parte din ţesătura albiturii întinse pe pat. Ah, cum le spune? Cum le spune? Doar am crescut la ţară!

Aicea văd că aţi pregătit… Ce faceţi, tăieţei? Aţi făcut deja… Cum le zice la ăstea?

Pătură.

Aşa. Pătură, da. Aţi făcut pătura!

Da (râde).

Vă mulţumesc mult, tanti Măriuţa! Să aveţi multă sănătate!

Şi eu vă mulţumesc!

Ne întoarcem în centrul satului şi o cotim la dreapta, înspre clădirea părăsită şi şubrezită a şcolii. Încercăm să ţinem pasul cu un domn pe care cu chiu, cu vai l-am ajuns din urmă.

Bună ziua! Unde v-aţi pornit aşa grăbit?

Hă, mergem acasă!

Unde aţi fost, atunci?

Am fost până la o rudenie.

Ce-aţi făcut acolo?

D’api am fost să vedem ce fac. În vizită, îs oameni mai bătrâni.

Cum trăiesc oamenii la Aruncuta?

Greu, greu. Numa’ din animale. Cresc animale, da’ fără folos. Laptele-i de pomană, 60-70 de bani litru’.

Dumneavoastră tot cu agricultura?

Cu terenu’, cu terenu’. Şi cu animalele. Lângă animale permanent, de-aicea nu te poţi duce.

Ce animale aveţi?

Nişte vaci.

Câte?

Vreo treişpe bucăţi.

Îi zoală cu ele, e de muncă!

Foarte multă. Foarte multă, numa’ nu-i randamentu’. Un viţăl n-ai la cine-l da numa’ când vin afaceriştii şi-l plătesc de pomană. Nu merită… Da’ unde să mergem? Unde să mergem? Când te duci undeva te întreabă vrâsta. Ai trecut de 40, cine te mai angajează? Şi unde? Că n-ai condiţii de navetă, n-ai nimic.

Şi cum domnul dă să intre în magazinul din deal în care se vând de toate, îl urmăm şi noi, să ne încălzim puţin. Dânsul cumpără becuri (dă-mi mai multe, să nu viu de două ori), noi comandăm cafea. Bărbatul lasă becurile pe tejghea şi se apropie de noi cu aerul că nu ne-a spus tot ce ar fi vrut să spună.

Uite dumneatale lămuriri aicea! Scoate din buzunar o bucată de hârtie. Ăştia-s litri şi ăştia-s banii! E, de fapt, un bon. Îl citesc.

Pe 1823 de litri aţi primit 907 lei.

Asta-i munca pe o lună! Da’ cât investeşti până produci laptele ăla? Acolo tre’ să investeşti! Nu te alegi nici cu jumate! Pensionarii o duc un pic mai bine, că au pensie. Da’ noi? Asta-i.

Bărbatul îşi pune hârtia în buzunar, apucă becurile de dulii şi pleacă, nu înainte de a ne ura sănătate. Pentru 1823 de litri de lapte e de muncă, nu glumă! Cafeaua e nemaipomenită. Dăm să plătim, dar vânzătoarea, de fapt proprietara micului magazin cu de toate, ne refuză categoric.

Lăsaţi că fac eu cinste, dacă tot aţi venit la noi… Mă şi mir că mai bagă cineva satu’ ăsta în seamă. Noi suntem oameni foarte primitori.

De asta ne-am convins, cu prisosinţă. O întreb câţi oameni mai trăiesc în Aruncuta.

Dacă sunt 200, poate nici atâţia. Eu m-am întors în sat. Aici m-am născut, dar am fost plecată 22 de ani. Erau părinţii bolnavi şi m-am întors. Am deschis afacerea asta mică şi, de bine, de rău, ne descurcăm.

Îi mulţumim doamnei şi o rugăm să ne lase să-i facem câteva fotografii. Râde. Da’ aşa să mă faceţi, să ies şi tânără, şi frumoasă în poză! Asta nici nu e greu, îi spunem, apăsăm pe buton şi… gata!

Ultimul popas îl facem la preotul satului, Grigore Cristureanu, care slujeşte de 40 de ani în Aruncuta. Aflăm că în sat sunt nu mai puţin de 14 răstigniri, că în Postul Sfintei Marii se organizează pelerinaje la fiecare dintre ele, că apa în sat ţîşneşte realmente din piatră, că a colaborat la o monografie a satului, că primăvara, când înfloresc livezile, coboară paradisul la Aruncuta, că mai are puţin până la pensie, că va rămâne în sat, pentru că şi-a ridicat casă chiar lângă tanti Măriuţa. Ne povesteşte şi despre Fântâna de aur şi legenda ei un pic încâlcită. Tradus din maghiară, Aranykut înseamnă Fântâna de aur. Să fi băut apă de aici aprigul Attila, conducătorul hunilor, aşa cum susţin unii? Să le fi plăcut atât de mult călătorilor însetaţi, soldaţi ori nu, izvorul aceasta încât i-au lăsat numele moştenire peste veacuri? Tot ce se poate. Vizităm, apoi, şi biserica aşezată sus, pe culme. O biserică îngrijită, curată, primitoare. Pe pereţi, la loc de cinste, stau două splendide icoane pictate pe lemn de celebrul Ştefan Zugravu.

Coborâm de la biserică la Fântâna de aur, o fântână care, după cum ne-a spus preotul satului, n-a secat niciodată. Lângă tubul uriaş stau nişte joarde crude cu prinsori la un capăt, în forma cifrei 1. Poate că mai sunt săteni care slobozesc cu ele găleata în fântână. Privim prin ochiul mare de ciment. La nici un metru de buza tubului, apa e îngheţată bocnă. E linişte la Aruncuta. O linişte rece, de iarnă. Deodată, din ogrăzile aflate în apropiere, ne simt şi ne bagă în seamă câinii.

Dan Moșoiu

Foto: Larisa Bîldea