Pruneni, satul care se mută în cimitir

De la Iclod o cotim la un moment dat la stânga. Urmăm o şosea cât de cât acceptabilă, după care intrăm pe strada înnoroită şi plină de gropi din Aluniş. Străbatem satul şi urcăm pe un drum de ţară tocmai în Pruneni. Numele satului vine, evident, de la livezile de pruni. Numai că de doi ani nu se mai fac prune, pomii au îngheţat. Înaintăm cu greu pe uliţa înnămolită. Noroiul ne ajunge până aproape de glezne. Nici ţipenie de om. Din loc în loc, imagini dezolante: case cu acoperişul prăbuşit, cu pereţii sparţi, case fără uşi, fără ferestre, garduri ruginite prinse cu lanţuri, lacăte vechi atârnând pe uşile de la intrare. Abia zărim două-trei fuioare de fum ieşind din hornuri. Nu, nu suntem în vârf de munte, suntem la 47 de kilometri de Cluj şi la câţiva de Gherla. Dar parcă am fi într-un loc pustiu.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 10 februarie 2016, 10:25 / actualizat: 18 ianuarie 2018, 22:21

Facem cale întoarsă din capătul satului şi, în sfârşit, avem noroc. O bătrânică urcă anevoie pe uliţă, cărând o găleată plină cu apă. Până acasă, îi uşurăm noi povara. O cunoaştem pe tanti Rozalia.

De unde aduceţi apa?

De-acole di’ jos, este o fântână, şi de-acolo duce tăt satu’, că-i tare bună de băut. Am şi apă trasă, am şi baie, am rânduieli, da’ de băut aduc câte-o videre de asta mică, di’ jos, că ne-am obişnuit cu apa asta.

Mai sunt oameni în Pruneni?

Tare puţini îs. Un’şpe căşi îs cu oameni. Ş-api într-aestea sunt tri, patru cu câte doi, în rest numa’ tăt o bătrână, un bătrân, o bătrână.

Dar altădată cum era satul?

Aicea o fost fain satul. Şi-o fost plin. Şaizăcişiopt de familii.

Drumul tot aşa rău a fost?

O fost mai rău, da’ l-o tomnit şi-o făcut asfalt pân-aci ni, d-apoi o cărat lemne cu căruţa şi tot l-o strâcat. Dacă suntem aşe puţini, nu mai pune bază nime’ pe noi, numa’ până-i votăm. (râde)

Câţi copii aveţi?

Patru. Unu-i în Dej, altu-i la Gherla, una-i la Iclod, un băiat mi-i la Alba Iulia. No! Şi-am rămas, când ni mai hia, am rămas numa’ noi doi. (râde)

Aveţi pământ?

Până-i lume avem şi tăt îi pustiu, că nu-i cine-l lucra. Abia lucrăm p-aici pă lângă casă, cu găinile. C-am avut de tăite, şi oi, şi jite, şi cai şi porci, d’api de tăite ne-am lăsat, că n-avem ce face.

Ce faceţi, tanti Rozalia, de dimineaţa până seara?

Apăi tăt muncesc. Mai fac dantelă, mai cu găinile, spălăm haine… ce trebe! Ia şi cu găinile, le ţin închise, că tăite mi le duce hulpea. Oaiiiiii! Până i-aci în ogradă vine. Macar că avem şi căţăi, d-apoi îi pretină amu’ cu căţăii, să joacă cu căţăii!

Salvarea mai ajunge pe aici?

D-api cum a ajunge pă drumu’ ista? Ne lasă să murim, că suntem bătrâni. (râde)

În curtea casei de peste drum auzim viaţă. De multă vreme nu ne-au mai ajuns la urechi trilurile inconfundabile de curci. Doi bătrâni, soţ şi soţie, se învârt printre galiţe. Şi frământă noroiul din curte.

Bună ziua! Ce faceţi aici la Pruneni?

Ce putem. Vai de noi! Suntem bătrâni şi bolnavi în tăite chipurile. Nu-i cine să lucreze, noi nu putem. Noi abia ne descurcăm cu grădina, zăce are, cu cartofi, cu porumb, cu fasole, ce ne trebe.

Se apropie de gard şi soţia.

Aţi dat la găini?

Am dat, da, la câni, la găini.

Văd că aveţi şi curci, şi curcani!

Da, curcan numa’ unu’, că am mai vândut din ei. Am avut cinci.

Ce faceţi toată ziua? Cu ce vă ocupaţi?

Mâncare, curăţenie, spăl… Cu animalele ăstea. Am avut şi porc mare de 300 de kilograme. Şi-apoi vara lucrăm în grădină.

Nu vă lăsaţi!

Nuuuuu! Dacă putem face ceva, facem. Că suntem numa’ singuri, copiii îs în Arad, vin de două ori pe an acasă.

Coborâm pe uliţă. Într-o altă curte găinile ciugulesc prin noroi, numai ele ştiu ce. Ne facem simţită prezenţa.

Bună ziua!

În sfârşit, din casă iese o tanti care, ciudat, nu pare surprinsă de oaspeţi.

V-am scos din casă!

D-api doară… Aista ce-i?

Aparatul de înregistrat. Înregistrează, ca să vă auziţi la radio!

Daaa? No, mulţămim frumos!

Ce faceţi pe-aici, pe la Pruneni?

Ce să facem… Nu staţi pe scaun?

Mulţumesc, stăm în picioare, dacă puteţi şi dumneavoastră!

D’api că putem. Că amu de bătrână îs bătrână, da’ tăt n-aş vre să mor. (râde)

Ce vârstă aveţi?

No, ce mi-ai da dumneata? C-api ţi-oi spune io!

Şaptezece de ani, cam aşa!

Şi şasăsprăzăce încă mai pune!

Optzecişişase?

Da, în august fac opt’zăcişişepte! Dacă Dumnezo îmi dă zile, io le mai duc cât poci. De putere-s slabă. Şi-on pic de tensiune am.

Locuiţi singură?

Numa’ io, i-aşe cum mă vezi.

La 86 de ani, tanti Elisabeta se ocupă singură de gospodărie, de găini.

Numa’ p-aestea le am, şi pisici, şi câne. Atâta mi-i tătă averea, destulă mi-i. Că am două fete-n Cluj, îs măritate, îs bine. Jinerii vin în tătă săptămâna cu ele aicea. No, bine, mulţam la Dumnezo pân-amu cum am ajuns şi îs. De-aci încolo…

Dumneavostră trăţi numai din pensie!

Pensie de la colectiv, şi ş-aceea-i mică, 400 de lei. M-ajută copiii, îmi aduc ei de-acolo de mâncare, de la Cluj. Că aicea n-ai nici di unde lua nimnica, şi să ai bani. Nu este nici un pchic de magazin.

Câţi oameni mai sunt în sat?

Puţini. Nu ştiu dacă sunt şasăsprăzăce. Tinerii-s duşi pă la oraşe, bătrâni-s duşi pă la beserică, acolo-n pământ. Și i-aşe ni, am rămas câţiva care mai suntem, până la o zî…

Preotul vine în sat?

Vine la tri-patru săptămâni. Şi când îl chemăm. Când avem nevoie, tătdeauna vine.

Vine vreun medic în sat?

Nu vine aicea nici un medic. Merem noi când trebe, la Aluniş.

Dar maşină care merge de aici este?

Una ce duce copiii la şcoală. Sunt doi copii, după aiştea vine maşina şi-i duce la Aluniş, la şcoală. Ş-api când avem nevoie ne mai ducem şi noi cu ea. Şi încoace vinim cu ce putem.

Ne luăm la revedere de la tanti Elisabeta, trecem de căminul cultural renovat, în care se ţin mesele de pomenire, de Monumentul Eroilor şi mergem spre bisericuţa din lemn, o bijuterie arhitectonica datând din secolul al XVIII-lea. Acolo mai au loc, din când în când, slujbe şi parastase.

Răzbim, apoi, noroiul şi ajungem în faţa unei gospodării mari şi a unei case impunătoare. Un dulău de stână este gata să ne sfâşie. Noroc că stăpâna casei a ieşit repede afară. Este capul uneia dintre cele două familii de crescători de oi care există în sat. Cele mai tinere familii din Pruneni.

De 16 ani ne-am mutat aici din Aluniş. Noi am avut oi şi-aici ne-o dat Primăria păşune. O trebuit să ne mutăm. Ne-am făcut casă… Avem păstă 500 de oi. Îi greu cu ele, dară. Că nu avem păcurar, suntem numa’ io cu copiii, soţu-i mort. Copiii au 32 şi 30 de ani. Unu’ stă cu oile, celălalt îi cu tractoru’, cu iestelalte treburi. Am şi nepoţi. Îi foarte greu, numa’ nu avem ce face. Şi banii pe miei nu ni i-o dat numa’ acuma, de-o jumătate de an. În timpu ista o trăbuit să trăim şi noi cu ceva, la oi le-o trebuit mâncare, furaje… Vindem miei vara, cu asta trăim. Îi vindem unde putem. Din lapte facem caş, îl mai dăm la oamini, dacă păşunăm pe pământurile lor. Lâna o dăm numa’ să nu stăm cu ea acasă.

O mică afacere de familie într-un sat aproape pustiu. Merită?

Ca să nu meri în altă ţară, se merită. Să ai pentru tine cu ce trăi. În rest, vedeţi cum îi în sat. Lume foarte puţină. Şi la biserică merem câte 5-6 oamini, când vine părintele, la o lună o dată, că n-are pentru cine vini…

Pruneni, comuna Aluniş. Un sat fără preot, fără medic, fără mijloace de transport în comun, fără şcoală, fără magazin, fără bufet. Nu, nu suntem în vârf de munte. Suntem la 47 de kilometri de Cluj şi la doar câţiva de Gherla. La recensământul din 2002 erau aproape 50 de locuitori. Acum sunt mai puţin de 20 de suflete. În curând, în sat vor rămâne doar cele două familii care cresc oi. Dacă vor mai dori şi ele să stea într-un sat în care oamenii s-au mutat cu toţii în cimitir…

Dan Moşoiu