O zi din viața unei cofetărese
La doi paşi de Casa Radio, pe strada Donath, ne-a zâmbit zilele trecute o vitrină apetisantă cu prăjituri. Am intrat în cofetărie, am comandat un ceai de zmeură, după care am rugat-o pe şefa de laborator, doamna Mariana Mocan, să ne ajute să desluşim misterul cremos al prăjiturilor care de care mai ispititoare. Mai întâi, însă, am fost curioşi să aflăm cum este să trăieşti zi de zi într-o lume atât de dulce.
Articol editat de DSRNetworkAdmin, 14 februarie 2016, 14:48 / actualizat: 16 februarie 2016, 10:17
Este, în primul rând, foarte dulce! Dacă-ţi place meseria asta, e foarte frumoasă. Aici ai în fiecare zi ceva de învăţat.
Cum ajunge cineva astăzi cofetar?
Meseria mea de bază este croitoria, dar la un moment dat am zis să încerc şi altceva. Pentru că sunt o persoana care cer mult de la viaţă. Am lucrat în croitorie vreo 10 ani, după care m-am angajat într-o cofetărie, ca femeie de serviciu, pot să zic, că nu-i o ruşine. Făceam curăţenie, spălam vase… După care am început să „fur” meserie. Mi-a plăcut foarte mult, aşa că am făcut practică, la locul de muncă, şi cursuri de calificare. Am lucrat între timp şi la o pizzerie, după care am venit aici, le mulţumesc patronilor pentru că au avut încredere în mine. În meseria asta nu e suficient doar să-ţi placă dulciurile!
Vitrina continuă să îmi facă cu ochiul. Care sunt sortimentele cele mai cerute? Să ştiu şi eu ce să aleg…
Cremeşul, Zori de zi, Mozaic!
Zori de zi? Recunoaşteţi, sună foarte frumos!
Prăjitura asta te atrage la ochi ca un început frumos de zi. Dar e şi foarte bună la gust.
Să aruncăm o privire şi în laborator! Doar o privire, din cadrul uşii, pentru că mai mult nu ne lasă Sanepidul.
Avem maşini cu care se bate frişca, ca să dau un exemplu. Urmează apoi umplerea, care se face manual, ornarea şi finisarea, până ajung aşa cum le vedeţi în vitrină. Avem, de asemenea, maşini pentru foetaj, pentru malaxatul aluaturilor.
Am o curiozitate: cine gustă prăjiturile, cine le verifică?
Şefele de tură au responsabilitatea asta. Dar fiecare angajat trebuie să guste ca să iasă gustul corect.
Hm, nu s-ar zice că şefa de laborator gustă în fiecare zi prăjituri. Uitaţi-vă şi dumneavoastră la fotografii!
De unde se vor recruta viitorii cofetari?
Şi noi ne-am pus întrebarea aceasta. O soluţie ar fi să se redeschidă şcolile de cofetari. Dar… Pur şi simplu noi nu mai avem pe cine să învăţăm, fetele tinere nu sunt atrase de meseria asta.
Păi cine ar mai fi dispus să o ia de la zero, de la curăţenie şi spălatul vaselor ca să ajungă apoi cofetar?
Ca orice cofetăreasă care se respectă, bănuiesc că şi doamna Mariana Mocan are acasă, în bucătărie, o mulţime de reţete.
Am caiete întregi cu reţete. Multe le am de la mama, dar şi de la mătuşi, de la cunoscute. Pe unele mi le-am notat când m-am angajat prima oară în cofetărie, eram foarte curioasă, notam tot.
Ce prăjituri făceau bunica, mama, cu ce o îmbiau pe viitoarea cofetăreasă?
Prăjitura cu mere, în primul rând. Maică-mea făcea foarte des prăjitura Jerbo. Este o prăjitură cu patru rânduri de foi, cu cremă de nucă şi gem.
Mmmm, să te lingi pe degete, nu alta!
Şi cornuleţele cu nucă, şi coşuleţele cu albuş! Haioşele, prăjiturile cu brânză!
Gata, că începem să salivăm!
Ştiţi cum sunt copiii, mai fură prăjituri din cămară…
Da, am furat şi eu, mai ales haioşe. La aranja mama frumos acolo într-o farfurie şi numai vedea că dispar. Bineînţeles, cine golea farfuria? Noi! Pentru că erau foarte, foarte bune.
Prăjituri, prăjituri, prăjituri! Blaturi, creme, frişcă… Nu te saturi la un moment dat de ele? Nu te saturi de meseria asta de cofetar?
Nu, şi cred că nici n-o să mă satur vreodată. Acuma, sigur, câteodată mai zicem că ne săturăm, ca fiecare om, dar o luăm de la capăt. E prea dulce meseria asta ca să renunţi aşa de uşor la ea! E frumoasă, dar e şi grea.
Ei, şi dacă apare o recomandare prin care se vor interzice prăjiturile?
Nu cred să se întâmple aşa ceva. Nu-mi pot închipui viaţa fără ceva dulce.
Sună telefonul mobil. Ne prefacem că nu-l auzim. Dar soneria insistă. Opresc reportofonul şi îi spun doamnei Mocan să răspundă, poate e un apel important. După câteva cuvinte, apelantul este asigurat că va fi resunat peste o jumătate de oră. Observ telefonul: roşu, roşu ca o prăjitură! Cu ce l-ar putea asemui din ceea ce se află în vitrină?
Cu Iaurtul cu fructe, cu Felia de vişină, cu Pădurea, cu Passion-ul, Mascarponele!
Bun, ne-am lămurit. Ajungem şi la subiectul rubricii: o zi din viaţa unui om obişnuit. La ce oră se trezeşte o cofetăreasă? Şi ce face mai apoi?
De obicei, mă trezesc la ora 4,30. Primul lucru: cafeluţa, fără ea nu se poate! Apoi mă pregătesc pentru ziua de lucru. În laborator activitatea începe la ora 6. Până la ora 8, când se deschid cofetăriile noastre, trebuie să fie totul gata. Apoi, până la ora 14, facem pregătirile pentru următoarea zi sau onorăm comenzile din ziua respectivă.
Apropo de comenzi… Cât a cântărit cel mai mare tort pe care l-au „înălţat”?
15-16 kilograme, 4-5 etaje!
Ce urmează după ora 14?
Bineînţeles, mergem spre casă, servim masa de prânz, apoi cafeluţa, care nu lipseşte.
Dar desertul lipseşte?
Nuuu! Dacă nu-i o prăjiturică, atunci o clătită, dacă nu-i o clătită, atunci o ciocolăţică. Nu, nu lipseşte!
Mai apoi? Se găseşte timp pentru odihnă?
Câteodată, da, câteodată, nu. Pentru că acasă, ştiţi cum e, faci mâncare, speli haine, faci curăţenie. Seara, uneori, eşti rupt. După cină, mai stau la televizor sau, în cazul meu, stau de vorbă cu fetele, ne mai povestim una celeilalte ce am făcut în ziua respectivă. Pe urmă, la somn, că dimineaţa sună ceasul la 4,30!
Ei, atunci e mai dificil! Ar mai merge un pui de somn…
Ar mai merge, nu zic nu, dar ne aşteaptă treaba! Las pătuţul acăsuţă şi vin la locul de muncă.
La plecare, doamna Mariana Mocan ne-a pus la pachet, din partea casei, trei prăjituri. Am zis şi noi, aşa, ştiţi dumneavoastră: că nu trebuie, că nu e cazul… Cred că printre ele s-a strecurat şi celebra prăjitură Zori de zi, pentru că astăzi, numai amintindu-mi gustul şi imaginea ei care-ţi lăsau gura apă, am avut un început de zi dulce şi frumos de tot.
Dan Moşoiu
