O zi din viața unui geamgiu

Nu, nu aveam nimic de înrămat. N-aveam nici un geam de înlocuit – greu să spargi termopanele. Nu-mi trebuia nici vreo oglindă. Am destule în casă care mă urmăresc fără să vreau şi fără să-mi placă. Pur şi simplu, am intrat din curiozitate în altelierul de Înrămări Profesionale, Geamuri şi Oglinzi al domnului Petru Popa, atelier situat undeva pe strada Primăverii, din cartierul Mănăştur. Am intrat şi ne-am întâns la vorbă. Uite-aşa. Adică, de ce tocmai geamgiu?

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 21 februarie 2016, 06:00 / actualizat: 22 februarie 2016, 12:00

Povestea este veche, începe acum zeci de ani. Eu aveam 5 ani când părinţii mei au plecat din comuna Mărgău, judeţul Cluj, şi au hotărât să se mute în oraşul Corabia, în judeţul Olt. Acolo am avut un unchi, care nu avea copii, şi părinţii au fost ajutaţi de acest unchi şi mătuşa care locuiau acolo să-şi deschidă un atelier particular de geamuri şi de rame. Oamenii lucrau la stat, dar mai erau şi atelierele acestea particulare. Ei, anii au trecut, eu am crescut, iar în timpul liber, alături de tatăl meu, lucram în acest atelier de rame şi de geamuri. În vacanţe, iarăşi, lucram împreună cu el. Ca atare, ne-am descurcat, mi-a plăcut, dar nu am rămas la această meserie.

Păi, cum să rămână la meseria asta, oricât de ispititoare ar fi fost ea? Domnul Popa avea alte planuri. Îi plăceau înălţimile, aerul tare, riscul, viaţa pe muchie de cuţit. Aşa că a terminat celebra Şcoala Militară de Aviaţie de la Bobocu şi s-a trezit şi pilot, şi militar. Să nu fi ştiut ce-l aşteaptă?

E, acuma haideţi să fim sinceri! La început, bineînţeles că mi-a fost frică. Mai sus decât pe acoperişul casei n-am fost niciodată până să ajung la Şcoala de aviaţie. De fapt, până în anul lV, când am ajuns să zbor cu un MIG 21. Am avut o reţinere, dar frică de moarte nu mi-a fost niciodată, pentru că eram foarte bine pregătiţi, pe vremea aceea se dădeau foarte multe examene, eram supuşi la foarte multe verificări. Dar nu pot să spun că nu au fost şi incidente de zbor care s-au soldat cu aterizări forţate sau chiar cu catastrofe. Dar nu erau atât de dese pe cât s-a vorbit şi se vorbeşte. Şi la ora actuală, şi la noi, şi în alte ţări se întâmplă cazuri destul de grave. Dacă ai îmbrăţişat această meserie ştii la ce te-ai legat, ştii ce te poate aştepta. Dar pot să vă spun că au fost cei mai frumoşi ani ai vieţii mele. Acolo, în înaltul cerului, erai propriul tău stăpân. Numai tu erai acolo, tu, cu aparatul tău de zbor şi cu Dumnezeu. Acolo am văzut cele mai frumoase peisaje din viaţa mea, am trăit cele mai frumoase clipe, atât la zborurile de croazieră, cât şi la zborurile acrobatice. Peste 2000 de ore am pe MIG-ul 21.  

Şi acolo, în înaltul cerului, n-a avut niciodată teribilul sentiment (trebuie să fie groaznic, nu teribil) că, gata, totul s-a sfârşit?

Nu pot să spun că nu am avut şi momente din acestea, când am zis… Am avut situaţii deosebite, dar pe care le-am rezolvat cu bine, până la urmă, după cum se şi vede! Am avut probleme de zbor și atunci teama şi-a spus cuvântul. Dar de fiecare dată am adus cu bine avionul la sol.

După Revoluţie, ca multe alte cele, nici aviaţia militară n-a dus-o prea bine. Aşa că în 1992 pilotul nostru a fost disponibilizat sau, mă rog, trimis în pensie, la o vârstă la care altora le-ar fi prea dificil să calculeze AMR-ul. Gata, aviaţia militară n-a mai avut nevoie de serviciile lui. Prin urmare, să coborâm dintre nori pe pământ, mai exact în atelierul de Înrămări tablouri. Pentru că, neputând sta degeaba, domnul Popa şi-a adus aminte de meseria pe care o învăţase în copilărie şi în adolescenţă, alături de tatăl său.

În atelierul nostru, pentru că mă mai ajută şi soţia, avem în jur de 600 de modele de ramă, în mare majoritate din lemn, pe care le primim din patru ţări. Sticlă avem: ornament, de diferite modele, geamuri de la 2 până la 6-7 milimetri pentru orice fel de lucrări. Dar îmi pare foarte rău că toate fabricile de sticlă din ţară s-au distrus. Pe vremuri, se aduceau geamuri de la Scăieni, de la Târnăveni, de la Mediaş, şi fabricile erau destul de căutate. Acum, când pe piaţă există o cerinţă foarte mare de sticlă, se fac blocuri din sticlă, suntem nevoiţi să aducem sticlă din Ungaria, din Bulgaria, Turcia, China… Fabricile noastre le-am pus pe toate pe butuci.

Ce să vă mai spun? În atelier înrămăm goblenuri, tablouri, icoane, înrămăm chiar televizoare…

Ei, asta-i bună! Televizoare? Chiar televizoare? N-am mai auzit de aşa ceva!

Da, plasme! Să ştiţi că la început şi eu am crezut că îmi vorbeşte clientul, aşa, în dodii. Dar, chiar dacă n-am mai făcut şi n-am văzut la nimeni cum se face, am zis: bun, se rezolvă! Am avut emoţii la prima lucrare. Am stat şi m-am gândit cum trebuie să o fac, a ieşit foarte bine, până la urmă, iar după aia solicitările au început să curgă. Înrămăm foarte multe televizoare, plasme, chiar şi pentru instituţii. E o nouă modă.

Din deformaţie profesională, probabil, domnul Popa se joacă între degete cu un mic ciocănel. Ei, nu e chiar un ciocănel. E „diamantul” acela pe care îl ştiu din copilărie, aveam şi noi geamgiul satului şi venea să ne schimbe câte un geam pe care îl spărgeam cu mingea. Deci, de diamant e vorba!

Da, chiar de el! Ăsta este un diamant nemţesc, cu rotilă, de o calitate extraordinar de bună. Pe vremuri, părinţii aveau diamante ruseşti şi erau cu vârf de diamant, chiar diamant!

Aha, deci de acolo le vine numele! Uite că nu ştiam…

Da. Dar cu cele vechi nu putea lucra oricine. Fiecare meseriaş îşi forma pe mâna lui diamantul. De exemplu, când lucram cu tata, cu mama, aveam trei diamante, fiecare lucra cu diamantul lui.

Şi, dacă tot veni vorba de copilărie, îmi aduc aminte că treceau câteodată prin sat oameni cu pereţi întregi de geamuri în spate, aşezate pe tocuri din lemn şi prinse cu sfori, cu hamuri. Naiba ştie cum le suportau greutatea. Geaaaamuuuuri! Geaaaamuuuuri! Unii copii se speriau teribil, se ascundeau în casă, pe sub paturi. Mai târziu, i-am întâlnit pe geamgii şi la oraş, se plimbau agale printre blocuri, iar vocea lor acoperea zumzetul cimentat al străzilor.

Erau cetăţeni care veneau cu tolba, chestia aia care o purtau în spate. Erau tot din zona noastră, de lângă Vlădeasa, din Frăsinetu, din Rogojel. De altfel, acolo, la Mărgău, exista o tradiţie, foarte multă lume se ocupa de sticlă, de înrămări. Oamenii ăştia, din cauza nevoilor, veneau la Cluj, cumpărau geamuri de la noi şi le puneau la balcoane, la ferestre, la domiciliul clienţilor. Dar să ştiţi că tot mai rar i-am văzut. În ultima vreme, au dispărut şi ei, erau oameni mai în vârstă, de câţiva ani nu-i mai aud prin cartier.

Geaaaamuuuuri, geaaaamuuuuuri!

Bun, să „spargem” programul obişnuit al unui geamgiu!

Mă trezesc dimineaţa la ora 7. Programul este un pic mai lejer acum, pentru că pe perioada de iarnă venim la atelier numai la 9 – 9,30, dar vara ajungem cu un ceas, două mai repede. Bineînţeles, dimineaţa după ce te-ai trezit te pregăteşti de venit la lucru, te bărbiereşti, te aranjezi, pentru că dai ochi cu foarte mulţi clienţi. Iar negustorii, aşa erau ei pe vremuri, am învăţat de la tata, Dumnezeu să-l ierte, mergeau dimineaţa la muncă, măturau în faţa magazinului, stropeau cu apă şi, îmbrăcaţi în halat, bărbieriţi, aranjaţi, îşi întâmpinau clienţii cărora le vorbeau foarte frumos. Pentru că clientul vine şi-ţi dă bani!

În uşa atelierului apar două doamne. Să nu încurcăm clientela şi negustorul. Domnului Popa îi urcă brusc sângele în obraji.

Este mama şi sora, au fost în vizită pe la Cluj şi au trecut şi pe la noi, la atelier.

Ei, trebuie să recunosc, aşa noroc mai rar! Să întâlnesc un geamgiu care a fost pilot militar, a zburat pe MIG-uri, iar acum să asist şi la o reuniune de familie… N-aş vrea să le-o stric, aşa că să ne grăbim.

La 6 seara, când ajungi acasă, eşti obosit. Urmează igiena normală după o zi de muncă, cina, şi după aceea odihnă. Bine, te mai uiţi la televizor, mai vorbeşti cu familia, îţi mai faci planuri… O viaţă obişnuită.

Mă gândesc că asta ar fi tot. Mama, sora şi soţia aşteaptă în camera cealaltă. Totuşi, ar mai fi ceva, nu pot pleca fără să-l văd pe geamgiu lucrând. Croitorul taie drept, frizerului nici nu-i vezi foarfecele în mână. Dar cu diamantul cum e?

Păi, tai şi la mâna liberă, şi la vinclu sau pe lângă metru. Ia, uitaţi, avem acum de făcut o oglindă la dimensiunea de 30 pe… – Luminiţa, 30 pe 50 e oglinda? Da, da, vine răspunsul soţiei din camera alăturată. Noi, dacă ne jucăm cu diamantul, nu mai avem nevoie de vinclu, punem diamantul la 50, fără doi milimetri, că doi milimetri ne aruncă diamantul. Şi tăiem frumos pe lângă diamant.

Zzzzzzzzzzzzzzzzzzttttt! Sticla se rupe exact pe acolo pe unde a tăiat cu ascuţişul lamei diamantul. Privesc curios prin atelier.

Acolo sunt maşinile pentru rame. Să vă fac o ramă?

Păi, de ce nu? Dar plec cu ea acasă, domnule Popa! Ce, îmi strică? Foarte bine, s-o aveți amintire. În nici 10 minute, domnul Popa a tăiat stinghiile, le-a îmbinat, fără cuie – totul la maşinile acelea manuale -, a tăiat sticla cu diamantul (din ochi, din mână, la o chestie din asta simplă nu te mai complici!), a aşezat-o între rame, a pus acolo şi un carton, apoi a calculat exact unde cade agăţătoarea, la mijloc, şi a fixat-o cu două cuiţe mici, mici. Ar fi durat și mai puțin dacă n-ar fi stat să-mi explice fiecare pas.

Acestea fiind zise, lucrarea este gata. S-o stăpâniţi sănătos!

Sincer să fiu, mi s-a părut uşor.

Păi, munca nu-i grea. Dar, trebuie multă precizie, răbdare, un pic de îndemânare. Şi trebuie să-ţi placă, asta-i tot!

Gata, nu-l mai reţin pe domnul Popa. Familia aşteaptă. Sigur au probleme importante de discutat. Trecem la poze. Una cu rama, să nu se spună că am plecat din atelier cu mâna goală, după ce ne-am lăudat. Şi alta, neapărat, cu mama. Aşa. Acum domnul Popa singur, numai dânsul. Dacă ştiam, îmi luam aparatul de ras şi mă bărbieream încă o dată. Vine şi doamna Luminiţa, dar nu ca să intre în cadru: stai să-ţi aranjez puţin părul…

Nici n-am închis bine uşa atelierului când domnul Popa a sărit să-şi îmbrăţişeze şi să-şi sărute pe obraji mama. Uite, am uitat să întreb: o fi venit tocmai din Corabia?

În ce mă priveşte, am dus rama la radio şi am aşezat-o, deocamdată, pe birou. Încă nu m-am hotărât ce fotografie să pun acolo. Cine ştie, poate că într-o zi o să-i solicit domnului Popa, contra cost, fireşte, să-mi pregătească două-trei duzini de rame, în care să aşez fotografiile tuturor oamenilor obişnuiţi şi frumoşi pe care i-am întâlnit până acum. Și pe care am avut bucuria să vi-i prezint.

Dan Moșoiu