La Luna de Jos, sub soarele iernii

În satul Luna de Jos, din comuna Dăbâca, ceea ce te surprinde neplăcut este drumul principal, plin de gropi, de mici cratere. Sătenii ne spun că este drum interjudeţean şi că Primăria din Dăbâca nu-l poate asfalta. Au fost asfaltate, în schimb, uliţele satului, mai puţin una. Acolo s-a împrăştiat nisip care, însă, n-a ajuns şi până la ultima casă. Sub razele soarelui nefiresc de calde pentru o zi de februarie, bălţile care acoperă gropile din asfalt strălucesc orbitor.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 26 februarie 2016, 06:00

Într-o curte, pe o bancă, un om ţinea pe genunchi o drujbă.

Ia, lucrez la o drujbă. Mi-o curăţ, cum am tăiat lemne, să mai pot tăia. La noi aicea nu bine se poate trăi. N-au unde munci… Merg şi la lucru câţiva, fac naveta, dar prea puţini. Îs mulţi bătrâni aici în sat, nu mai pot lucra. Sunt şi ceva tineri în sat, da’ care sunt îs viniţi. O vândut pân Cluj, pân’ Gherla, Dej şi o vinit aicea, şi-o luat căşi. Apăi ăştia nu lucrează. De exemplu, şi la mine, mi-o spart casa amu’s doi ani de şasă ori. I-am găsât pân’ la urmă. Io am vinit într-o zi pe la două, am sosât aci şi trecea cineva pă drum, un pretin. Ş-o vinit aci la mine. Ce faci? Bă, zâc, mă uit, că uite, o spart şi-o furat. Şi, între timp, stând şi discutând cu el, o apărut doi din ăia care mi-o zâs că o furat. Şi i-am chemat aci: mă, când am intrat io la voi în casă, sau la voi în curte, în pivniţă? Niciodată! Atunci voi ce-aţi cotat la mine? Şi mi-o adus din vin înapoi, care nu l-o putut bea. Atâta o furat de nu l-o putut bea! Şi l-o adus înapoi. Şi şefu’ de post mă întreabă: precis ăştia o fost? Pi dacă mi-o adus vinu’ înapoi! Ş-atunci pă unu’ l-o închis.

Mergem spre uliţa unde se află Biserica Reformată-Calvină, construită în 1727, o bijuterie arhitectonică, împrejmuită de ziduri din piatră. Puţin mai jos, o femeie încearcă să aprindă pe şanţ nişte uscături tăiate dintr-un dud. Când ne vede, se refugiază după poarta casei.

Da’ ce să fac? Uite, rău fac. Că-s bolnavă, am fost operată de cancer la sân. Nu chiar acuma, că mai de mult. Amu’s bine, că mă duc încă un pchic în picioare. Dacă nu m-aş duce, aş hi mai rău. Trăim greu, că-i rău, că n-avem ce ne trebe şi-s sângură… Copiii nu mi-s în ţară, că-s în Spania. O dată pă an vin acasă. Muncesc acolo. No, poci avea gospodărie, că-i goală. Numa’ găini am şi-un căţăl. Am bugăt pământ, da-i pustiu. Că cine să-l lucre? În arendă nu le trebe la nime’ nimnica. Ş-amu nu ne mai dă nici de la APIA nimnica, că o zâs că dacă nu-l muncim… Da’ păi cine să-l muncească? Am o pensie de 350 de lei. Amu nu le-o nici mărit, cu ce-o le-o mărit? Că aiestea mici nu le-o mărit cu nimnica. Batăr îmi cumpăr pită de banii ăştia.

Poate s-or gândi şi cei mari la dumneavoastră!

Du-te că nu se gândesc defel, numa’ la ei. Şi atâta amar de bani ce-o strâns de la tăţi că i-o închis, unde-s banii? Numa-i închid p-o parte şi pe ceea parte îs slobozi. O făcut ce-o vrut cu ţara… Dă-i în plată, no! Da’ cum de-aţi pornit la ţară?

Am venit să vedem cum trăieşte lumea!

Asta aţi ştiut dumneavoastră că trăim rău. Numa’ amu pentru alegeri aţi pornit!

Râdem şi noi, râde şi tanti Maria. Îi explicăm că nu avem nici o legătură cu alegerile, nici cu primarul sau Primăria.

Ne întoarcem pe strada principală. Pe marginea şanţului, doi vecini sporovăiau. Ne băgăm şi noi în vorbă.

Nu prea sunt activităţi aici! Sunt ceva navetişi care mai fac, da-s puţini. Este unu’ care lucră, da’ numa’ vreo 60-70 de hectare. Restu’, păşune. Ia, vedeţi, tătu-i păşune pă deal acolo! Drumu’ ista îi prăpăd. Când trece câte-o maşină, ni se scutură casa. Apă avem, şi canalizarea-i făcută, da’ nu-i gătată încă. În toamnă era vorba că ne putem lega la canalizare, da’ trebe nu ştiu ce. Până la urmă am auzit că nu merge, că s-o surpat acolo… şi trebe să facă alt proiect. Aicea la noi, 50 la sută dintre căşi îs pustii. Asta-i pustie, dincolo îi pustie… Io am pământ, da’ nu-l lucru. Ceva am dat în arendă, restu-i păşune, pustiu. Trebe să ai bani ca să-l lucri. Dacă n-ai utilaje, n-ai ăsta, muncile agricole îs scumpe. N-ai unde să dai laptele. Animalele-s de pomană, porci, oi, vaci, toate-s de pomană. Am dat o vacă în toamnă cu 1500, el o dat-o cu 1000 de lei. Nu mai merită la ţară să ţii nimnic! Porcu’ 5 lei kilu? De aia nu lucrăm nici pământu’, că ce să faci cu bucatele? Lucrăm numa’ pentru noi, cât să avem.

Puţin mai încolo, o femeia nu foarte în vârstă ne pândeşte de după gard. Are o gospodărie mare, îngrijită.

Dacă nu munceşti, nu poţi să aştepţi nimnic. Am două vaci şi şepte oi. Auzâţi, avem în casă un lapte şi o brânză şi ce ne trebe. Şi mai vine câte unu’, mai dăm şi câte-o sticlă de lapte. Lăptăria nu vine la noi. Pământu’ mai lucrăm şi noi din el, l-am dat şi în arendă. Dacă stai la pensia asta, ce faci? Mori de foame.

Ajungem şi la Şcoala cu clasele I-IV unde o cunoaştem pe învăţătoarea Daniela Ambruş care face naveta din Cluj.

Predau la două clase simultan, a III-a şi a IV-a. Colega are de la clasa 0, până la a II-a. Avem de toţi 26 de copii, 15 are colega, iar eu 11. Plus la grădiniţă 18 copii. Cei din clasele V-VIII pleacă la Dăbâca. Şi acolo sunt simultane. Școala este renovată, nu ne putem plânge de nimic, arată foarte bine. În curând o să avem și internet, cablurile au fost trase. Îmi place aici, oamenii sunt foarte primitori, de treabă, n-avem probleme.

Cealaltă doamnă învăţătoare este chiar din Luna de Jos, născută şi reîntoarsă în sat. Doamna educatoare vine la şcoală tocmai din Dej. Mergem spre celălalt capăt al satului, intrăm într-o gospodărie unde un tânăr fermier repara ceva la tractor sau la semănătoare. Are şi serviciu, dar îşi lucrează şi pământul, câteva hectare bune. Îl lucrează pentru familie. Din capătul satului se văd clădirile fostului domeniu Teleki. Una dintre ele adăposteşte un Centru de Îngrijire şi Asistenţă Socială. Un pic mai departe de el se află şi ruinele Castelului Teleki, Turnul de vânătoare. Din turn se pot număra, probabil, cele câteva zeci de oi care stau nemişcate, într-un ţarc, la nici o sută de metri.

Ne întoarcem pe strada principală din Luna de Jos, păşim pe asfaltul ciuruit, acompaniaţi de galopul uşor al unui cal prins la căruţă şi de motorul abia pornit al unei maşini. Bălţile din drum continuă să împrăştie razele soarelui nefiresc de calde pentru o zi de februarie.

Dan Moşoiu