Incursiune în Peştera Tăuşoare din Munţii Rodnei
Citisem despre frumuseţea sălbatică a Peşterii Tăuşoare în mai multe rânduri, apoi a venit, în anii 2011 – 2013, promovarea proiectului “Sistem de management eficient al sitului de importanţă comunitară şi ariei protejate de interes naţional Peştera Tăuşoare” derulat de Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud şi l-am rugat atunci pe custodele peşterii, Crin Triandafil Theodorescu să mă ia cu el într-una dintre vizitele sale în adâncurile de sub munte.
Articol editat de cristina.rusu, 16 martie 2016, 10:33
Sigur vrei să vii acolo? m-a întrebat el şi atunci nu am înţeles greutatea acelei întrebări.
Peştera Tăuşoare din Munţii Rodnei a fost descoperită în anul 1955 de învăţătorul Leon Bârte şi are cea mai mare lungime a galeriilor din Carpaţii Orientali.
Numai că, din cauza profilului său extrem de accidentat, peştera nu este deschisă turiştilor.
Telefonul şi invitaţia să merg acolo le primisem cu câteva zile înainte de la prietenul meu din Năsăud şi acceptasem entuziasmat să-l însoţesc în subteran.
Peştera Tăuşoare nu este, eminamente, o peşteră de corodare, începe Crin Triandafil Theodorescu să-mi povestească.
Este o peşteră formată pe fisurile tectonice formate în timpul ridicării scoarţei terestre alpine, orogenezei alpine, pe care apa a lucrat în special sub raport mecanic, nu sub raport coroziv. Înteleg, deşi nu am studiat geologia.
“Aici avem o intrare…” încerc să spun eu ceva.
Intrarea şi ieşirea! Este singura legătură cu exteriorul. Suntem dependenţi de ea. Din păcate, aici avem fenomene de gerivare profunde! În mai 2013 s-au prăbuşit peste 100 de tone de stânci la intrarea în peşteră, de aceea nu poate fi accesată sub nicio formă, decât de către speologi. Pericolul este foarte mare, este o peşteră pe care geologii o numesc de incaziune, adică de prăbuşire.
Nu era deloc încurajantă pentru mine descrierea aceasta. Aveam treabă preţ de vreo 6 ore în subteran.
Apa curge peste tot în mici pârâiaşe şi constat că din cauza ei în unele locuri trebuie să vorbesc tare ca să fiu auzit de omul ce se află doar la 5 – 6 m în faţa mea. Altfel, am tendinţa să vorbesc încet, chiar în şoaptă…
Urcăm şi coborâm neîncetat şi de mare folos ne sunt scările şi podurile din inox montate în anii din urmă, în cadrul proiectului derulat de CJ Bistriţa-Năsăud.
Dar, nu o dată ne mutăm de pe o stâncă pe alta ţinându-ne de frânghii.
Frânghia asta a fost montată de fiul meu, îmi spune ghidul şi eu îi mulţumesc în gând acelui tânăr.
Când intrăm în peşteră cel mai mare pericol pentru noi este o posibilă viitură de apă. Dar, peştera ne dă anumite semne pe care trebuie să învăţăm să le citim. Aici nu suntem în pericol de viituri, pentru că sus nu avem o deschidere largă prin care să intre apa, ci mai degrabă un sorb.
Vedem pe tavanele galeriilor sau camerelor din peşteră numeroşi lilieci hibernând. Între ei, un exemplar pătat cu roşu pe cap.
Liliecii din Peştera Tăuşoare sunt în habitat de hibernare. Vara, majoritatea exemplarelor se risipesc în teritoriu, pe tot Podişul Transilvan. Liliacul vopsit pe cap cu o vopsea inertă din punct de vedere al sănătăţii sale face parte dintr-un experiment pe care îl desfăşoară Facultatea de Biologie a Universităţii Babeș-Bolyai, prin care încercăm să dovedim ştiinţific legătura dintre coloniile de creştere a puilor, în special a celor din podurile bisericilor şi coloniile de hibernare din Peştera Tăuşoare, aflu de la ghidul meu.
Omul de stiinţă din faţa mea îmi face şi o prezentare a glaciaţiunilor şi aflu cum se pot vedea efectele lor asupra locului în care ne aflăm.
Dar, era momentul să aflu şi că nu suntem singurele fiinţe active din peşteră.
În Peştera Tăuşoare hibernează o specie de jder, beica în termeni populari sau jderul de piatră. Foarte mobil, extrem de rapace, jderul de piatră este un mamifer care în mod obişnuit hibernează. În ultimii ani am observat că în peşteră jderul nu mai hibernează şi i-am găsit excrementele pe întreg teritoriul subteranului. Şi se hrăneşte, din cauza încălzirii globale probabil că are loc această modificare globală, cu lilieci.
Continuăm înaintarea şi constat, uimit, că cizmele de cauciuc nu îmi lunecă pe stânci, nici chiar pe cele stropite de apă, iar acest fapt mă ajută la căţărare, la traversări.
Speologul şi ghidul meu colectează din loc în loc probe din umezeala de pe stalactitele şi stalagmitele din jur.
Îmi spune că aceste probe, închise cu grijă în nişte recipiente minuscule, vor ajunge pentru analize la Bucureşti şi chiar şi la alte laboratoare de specialitate din lume.
Aflu şi că temperatura din peşteră este de 8 grade Celsius, iar umiditatea este de sută la sută şi mă întreb dacă transpiraţia de pe şira spinării este de la efort sau de la umezeală.
Apoi ajungem, după un urcuş intens în Sala Muntelui, una dintre cele mai largi încăperi ale Peşterii Tăuşoare.
Speologul îmi spune că stalactitele de aici au o vârstă de 40 de mii de ani şi că printre ele trăiesc nişte fiinţe microscopice, colembole şi diclopode, ultimele fiind nişte vietăţi translucide de 5 – 6 mm lungime, unice pe pământ.
Numărul lor este mai mic decât numărul elefanţilor din Africa, mi se spune.
În fine, ajungem în Sala de mese. Numele locului este promiţător şi da, aici urmează să facem o scurtă pauză.
Gazda mea îmi face o cafea şi observ că aici are ceva provizii. Dar văd alături ceva cristalin, de culoare albă pe unele pietre şi întreb ce este.
Mirabilitul! Suntem într-unul dintre puţinele situri, trei ar fi în România, în care mirabilitul se dezvoltă subpământean. Este un sulfat de sodiu cu zece molecule de apă, care apare uneori cu o structură cristalină, aciculară.
Într-una dintre extremităţile Sălii de mese se află sala cu bile.“Bilele Tăuşoare”, specifice acestei peşteri. Dimensiunea lor variază, de la cea a unei mingi de oină la o minge de fotbal.
Apoi, după încă o tură de echilibristică ajungem într-o galerie de tip “fund de sac”, în care pereţii sunt tapetaţi cu flori laminate din gips.
În altă parte a sălii ghidul meu, speologul şi custodele Peşterii Tăuşoare, Crin Triandafil Theodorescu aprinde două lumânări, într-o mică firidă din perete.
Una este în memoria precursorului său, învăţătorul Leon Bârte, cel care a descoperit peştera.
Ieşim din Peştera Tăuşoare cu aproape o jumătate de oră întârziere, după aproape 7 ore de la momentul intrării.
În mare, ne încadraserăm în orarul pregătit, iar depăşirea lui se putea datora celor 50 de minute în care mi-am intervievat ghidul.
Ce oameni extraordinari, speologii aceştia şi unde mai pui că acesta, Crin Triandafil Theodorescu este şi preot şi slujeşte în cea de a doua cea mai frumoasă bisericuţă din lume, după Biserica Sfânta Sofia din Istanbul, cum îl auzisem spunând ceva mai înainte.
Aşa că îmi propun ca într-una dintre duminicile din postul Paştilor să merg în cartierul năsăudean Luşca, să-i văd bisericuţa şi să-l văd slujind.
Acum, sunt epuizat, dar fericit. Am văzut frumuseţea interioară a Pamântului! De necrezut, de nedescris!
Florin Săsărman
Radio Cluj se poate asculta și online, AICI.
