La Lujerdiu – Biserica lui Mihai Viteazul, jinars și povești frumoase

Dacă vreţi cumva să verificaţi suspensiile maşinii, mergeţi la Lujerdiu. Până în sat, asfaltul de pe DJ 109B este realmente bombardat. În Lujerdiu, un sat aflat la 40 de kilometri de Cluj, răsfirat între dealurile împânzite de livezi de pruni, lucrurile se schimbă. Pe stradă, prima persoană pe care o întâlnim este tanti Lucreţia.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 24 martie 2016, 08:12 / actualizat: 18 ianuarie 2018, 22:29

Sărut mâna! Ce faceţi, unde mergeţi?

Să-mi cumpăr pâine. Aci ni îi magazinul, unde o fost şcoala, că acolo, dacă nu mai sunt copii… Nu mai sunt, că bătrânii nu fac copii!

Cum trăiesc oamenii în sat?

Greu. Ştii di ce mi-i greu? Am lucrat 34 de ani în gospodărie, în colectiv, am lucrat şi două porţii, şi am pensie de patru milioane… În anu’ ista, la ăia care o avut mai mult s-o înmulţât, şi la noi nimic. Dau aproape un milion pă medicamente, apoi plătesc lumină, plătesc telefon… Apa, să zâc, nu-i aşe scumpă, după cât folosâm. Lemnele le-am cumpărat, alţi bani. Ce să-i facem, asta-i viaţa…

Animale mai ţineţi?

Unde să ţân, la 82 de ani, sângură? Copiii nu pot vini, că au servici. Da’ vin, mă mai ajută, nu pot să zic că nu mă ajută, că şi io i-am ajutat! Numa’ găini am, un câine şi-o pisică, atâta am, altceva nimic!

Din curtea casei în faţa căreia ne-am oprit se apropie de noi o altă săteancă.

Zâua bună! Hai şi tu în poveşti, Leontină!

Da’ ce povestiţi?

De tăite.

Da’ di unde sânteţi?

De la Radio Cluj.

Ioiiiii… De la Radio Cluuuuj? Şi vreţi să ştiţi cam cum… Aici te duci pân sat şi n-ai la cine da zâua bună, numa’ cu maşini te întâlneşti.

Dintr-o dată, cele două femei uită de noi.

Tu, ce lumină să vede acolo la Grigore în casă?

Io nu văd! Unde vezi tu lumină?

Apleacă-te on picuţ.

Pot să mă aplec, că nu… Ioi, ba da, se vede.

Vezi?

Amu văd. Da’ la Grigore oare-i?

La Grigore, cred că. D-api numa’ de n-o lăsat copiii becu’ aprins, c-o fost aicea ieri. Ori o vinit astăzi iară. Că Lucian vine aicea. Daaa, o arat grădina!

Mă aplec şi eu, ce să fac, şi într-adevăr văd cu greu, peste drum, la o distanţă apreciabilă, o luminiţă gălbuie deasupra uşii de la intrarea în casa lui Grigore, cel pomenit. Lăsăm nelămurit misterul becului aprins şi mergem mai departe.

În inima satului, descoperim clădirea elegantă a Centrului de Informare şi Promovare Turistică, o investiţie de 200 000 de euro, bani proveniţi din fonduri europene, finalizată în 2014. Acolo o găsim pe doamna Irina Chitta, agent de turism. Ne invită în splendida sală de şedinţe, deşi ne plăcea şi în biroul dânsei, călduros.

Am avut cursuri care s-au organizat aici, şedinţe comunale informative pentru cetăţenii satului, ceea ce era absolut necesar. Turişti sunt, dar nu toţi trec pe aici. În primul rând e de amirat aici peisajul, foarte frumos, apoi Biserica ctitorită de Mihai Viteazul, care, zic eu, este şi principalul monument istoric al comunei.

Admirăm expoziţia de produse şi obiecte tradiţionale, amenjată pe holul Centrului, după care mergem să căutăm Biserica ctitorită de Mihai Viteazul. Trecem pe lângă clădirea impunătoare a noii Biserici ortodoxe şi urcăm 400 de metri pe un trotuar pavat pe care întâlnim din loc în loc panouri informative despre biserică, despre sat şi comuna Corneşti, despre personalităţile din zonă, printre care istoricul Raoul Şorban şi solista de muzică populară Maria Marcu.

Chiar vizavi de sfântul lăcaş, clopotarul satului (aveam să aflăm mai târziu) curăţa viţa de vie întinsă pe peretele casei. Schimbăm câteva vorbe, dialog căruia i se alătură, din întâmplare, un vecin.

Da’ dumneavostră ce cotaţi?

Cotăm să vedem cum trăiesc oamenii pe aici!

Rău trăiesc.

Dar dumneavoastră?

Io, bine! Că încă mai pot lucra, cu agricultura. Avem câteva vite, câteva oi şi doi porci. Şi azi de dimineaţă o zâs la radio: agricultură de subzistenţă! Cam asta facem majoritatea. Nu-i cine lucra, domnule, că mai multe case-s pustii decât locuite. Vreţi să vedeţi biserica? Pi are el cheia, că-i clopotar!

Dacă vreţi, staţi că mă scobor! zice clopotarul.

Până la biserică, facem un pic de politică (Domnule, nu un Vlad Țepeș ar trebui în țara asta, ci doi!) și un strop de istorie cu cei doi săteni.

De Biserică ştim că-i ctitorie a lui Mihai Viteazul!

Domnule, istoricul Raoul Şorban, care are rădăcini aici în comună, o spus aşa: că în 1595 o început construcţia. În 1595, Mihai Viteazul n-o fost aici! El în 1600 o trecut Carpaţii. Este aici o groapă comună, că oricând se sapă un mormânt se găsesc o grămadă de oase. Ceva o fost. Da’ nu ştim ce-o făcut Mihai Viteazul şi ce nu…

Intervine clopotarul satului.

Aşa se spune, că Mihai Viteazul o ctitorit-o! No, biserica asta s-o lăsat, că nu mai prezintă garanţie, şi slujbele se fac în biserica nouă, care acum se pictează. Nu ne ajută nimeni s-o putem renova. Poate amu, dac-ați vinit dumneavoastră!

Din păcate, vechea biserica din piatră a fost dată uitării, deşi este declarată monument istoric. Zidurile au crăpat şi nu va mai trece mult timp până când vor ceda.

Coborâm din nou în sat şi o cunoaştem pe tanti Susana, care s-a aplecat spre reportofon de pe târnaţul unei case construite tocmai în 1938, după cum am putut citi sus, sub acoperişul din ţiglă.

Casa-i făcută din ’38. Bine zâc? Părinţii mi-o fost la Bucureşti şi pă noi, două fete, ne-o dat la bunica, la Teocu di’ Jos, de ne-o crescut tri ani de zâle. Şi bunica s-o căznit pân-o făcut casa asta. Casa asta, a lui Florian Grigoraş, o fost prima casă din sat. Până atuncea o fost numa’ colibe, căşi din alea învelite cu paie, ştii dumneata. No, ce să mai zâc? Asta sus îi ţâglă de-atuncea, nu s-o spart, că erau lucruri bune pă vremea aia. Asta-i casă cu tărnaţ, şi vin tăţi turiştii şi o iau în chip, no (râde copios). Ce fac tătă zâua? Fac că tăt lucru, că am şi văcuţă. Îi dau să mânce, o mulg. Mă scol pă la patru, îmi fac foc în casă şi pă la şasă mă duc în grajd. Da’, auzi! Eşti de la radio? No, foarte bine, că tăt am vrut să vorovăsc cu primu’ ministru! Da de m-a auzî! Di ce nu ne-o mărit şi nouă, la aiştea cu 400, di ce nu ne-o mărit pensiile? O mărit la ăia cu 500, cu 600… Că am vrut să-i trimăt o carte. Amu dacă m-aude: domnu’ ministru, să-mi măriţi şi mie… Da’ poate că nu-i dumnealui cu… Chiar am vrut să-mi scrie cineva scrisoare mai clar. Să le-ajute Dumnezo la conducătorii ţării, că tăţi popii să roagă pentru dumnealor, să se uite şi la o femeie bătrână şi să o ajute. Numa’ amu au treabă cu copiii ăia, vezi că i-o umplut boala… Din Cluj zâci că eşti? No, stai să-ţi dau batăr zăce ouă!

Ouă de Lujerdiu, de la tanti Susana, care urmează să împlinească în curând 80 de ani! Le-am fi primit cu mare drag, dar ne era teamă ca nu cumva să le spargem pe drumurile pe care le mai avem de bătut.

Undeva în capătul satului, înspre grajdurile fostului CAP, locuieşte familia domnului Alexandru Mărgineanu, un fermier autentic. Tocmai pregătea furajele pentru cele o mie de oi şi tot atâţia miei pe care îi creşte. Ne interesăm, mai ales, dacă are unde să-şi valorifice producţia, pentru că de muncă ştim că este din greu.

Nu avem contracte cu nimeni. Deci, după cum merge piaţa şi în funcţie de cum putem noi pregăti marfa. Anu’ ăsta, de exemplu, am dat la arabi. O venit de la Constanţa cineva şi ne-o luat marfa. Preţu’ n-o fost bun, da’ ce puteam face? Intermediari, din ăştia. Practic, suntem la cheremul altora. Statul cu ce să ne ajute? Nu ne-o dat nici subvenţia pe 2015. O dereglat nişte lucruri, că aici o trebuit furaje. În condiţiile ăstea, trebuie să iei credite, ai dobânzi, nu le poţi onora… La un moment dat devii o persoană neserioasă, care nu rambursează banii, cum o fost înţelegerea. Toată agricultura îi în situaţia asta. Practic, fermierul ar trebui numa’ un singur lucru să-l aibă în atenţie, unul singur: acela de a produce! Iar statul român ar trebui să intervină prin pârghiile lui, astfel încât să ai posibilitatea să-ţi valorifici producţia. Statul ar trebui să mă sprijine ca să pot să vând, atât!

Şi asta n-ar fi singura supărare a fermierului Alexandru Mărgineanu. Mergem din nou pe strada principală şi ne întâlnim cu o doamnă care de ceva vreme s-a întors, împreună cu soţul, în sat. A fost plecată la muncă în străinătate, în Spania.

Îs la casa mea, nu-s printre străini, nu-s slugă, aicea io-s şef! O fost foarte greu acolo, foarte greu. Acuma ne-am renovat casa, ne-am cumpărat tractor, soţu’ şi-o găsit servici’ la Cluj. Am face un pic de agricultură. Uite acolo, nişte solarii, da’ ştiu io ce-o să iasă? Am cumpărat nişte albine şi vrem să le înmulţim.

Cu ajutorul doamnei, intrăm în casa uneia dintre cele mai bătrâne femei din sat, tanti Iulica.

Acuma? Ce făceam? Îţi spui că m-am uns pă picioare, m-am doftorit. M-am uitat la televizor şi m-am lăsat să mă hodinesc o ţâră. Amu poate c-am aţâptit un pic… Doară stai pă scaun, că nu te pot ţânea în spate! No, mă uitam la televizor, că n-am cu cine povesti, că copilu’ îi dus la lucru, îi la plug la cineva, să-i are un petic, să-şi pună cartofi omu’. Mai am unu’ la Cluj. Ăla o fost ieri acasă, cu fomeia. Vin şi mă văd, nu mă pot plânge, da’ nici în braţe nu mă pot ţâne, că-s gre’!

Tanti Iulica este născută la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului trecut.

Îmi vine să plâng, no! În 11 april împlinesc 92 de ani. Îmi vine să plâng că nu mai poci umbla şi mânurile mi-s amorţâte… De la atâta lucru, da. Cu Ceauşescu n-ai putut şedea, nici duminica, nici în sărbătoare, nici niccând… Numa’ gura mi-i bună, asta-mi mere, că aşe i-am zâs şi la o doctoriţă şi ea o râs.

Tanti Iulişca, aşa cum îi spun sătenii, ne invită foarte serios să îmbucăm ceva, c-om fi flămânzi, ba ne ispiteşte şi cu un pahar de jinars de Lujerdiu despre care am aflat că a obţinut certificat de marcă înregistrată. Prin urmare, un jinars tare şi renumit, pe care suntem nevoiţi, cu toată ruşinea, să-l refuzăm, n-am vrea ca dintr-o dată să ni se împleticească limba în gură. Îi mulţumim frumos mătuşii Iulişca, o povestitoare de toată isprava, pe care o veţi cunoaşte mai bine, ca de altfel şi pe tanti Lucreţia, şi pe tanti Susana, în poveştile noastre de duminică.

Părăsim satul, păstrând în amintire ospitalitatea extraordinară a oamenilor,  imaginea dureroasă a dărâmăturilor unei case vechi, aflate la răscruce de drumuri, şi fotografia unei vile impunătoare, cu cameră video la poartă, care ne salută rece chiar la ieşirea din  Lujerdiu.

Dan Moşoiu