Copiii sunt fericiţi atunci când părinţii nu se sacrifică

Relaţia dintre părinţi şi copii este adeseori greu de construit şi de păstrat. De multe ori părinţii se simt trădaţi şi le reproşează copiilor că sunt nerecunoscători. Copiii la rândul lor se feresc de părinţi şi refuză să mai comunice.

Articol editat de , 27 martie 2016, 06:00

Din ce cauză se ajunge în aceste situaţii şi cum pot fi ele evitate, am întrebat-o pe psiholoaga Domnica Petrovai.

Copiii au nevoie de noi ca ei să crească iar noi, părinţii, trebuie să acceptăm faptul că ei sunt diferiţi de noi. Asta înseamnă că vor avea alte aşteptări, alte preferinţe. Să încercăm să-i cunoaştem şi să răspundem nevoilor lor reale şi nu nevoilor noastre.
Un părinte bun şi echilibrat înţelege că trebuie să aibă grijă de sine şi de relaţia sa cu partenerul. Pentru că dacă am grijă de mine şi am o viaţă care are sens dincolo de copii n-o să mă folosesc de ei. Dacă viaţa mea este goală şi practic singura mea satisfacţie ţine de notele şi performanţele copiilor asta e un lucru foarte trist.
Cuvinte de genul: „m-ai supărat, m-ai dezamăgit” sunt forme de abuz, de pedeapsă, pentru că este ca şi cum copilul răspunde nevoilor tale. Eu am nevoie să mă simt o mamă bună sau un tată bun dacă copilul ia note bune la şcoală. Şi sunt dezamăgit când copilul nu răspunde aşteptărilor mele.
Asta este o formă de abuz şi o formă de manipulare, pentru că eu nu-mi pot depăşi neputinţele şi frustrările, obligând copilul să răspundă nevoilor mele. Adesea copilul simte asta ca o formă foarte mare de presiune, adică uite, mama a renunţat pentru mine, sau uite tata cât munceşte pentru mine. Toată presiunea asta e absolut copleşitoare pentru copil.
Copilul ajunge să se simtă responsabil pentru starea de bine a părintelui, cel mic ajunge să creadă că este obligaţia lui să-şi facă părinţii fericiţi. Am cunoscut adulţi care încă mai au aşteptarea ca părinţii să fie mulţumiţi de ei. Ceea ce e absolut trist.

Funcţionează o viaţă fără pedepse?

Da, funcţionează, deoarece copilul se simte în siguranţă, are încredere în părinţii lui. Pe de altă parte, el trebuie să înveţe de la noi şi ce înseamnă limite, ce înseamnă structură, ce înseamnă reguli. Vor fi momente când va avea un disconfort în relaţia cu noi, pentru că are nevoie să înveţe să fie responsabil. Aşa învaţă să aibă un caracter frumos, să fie onest, să ducă lucrurile la bun sfârşit, să-şi rezolve problemele, să nu aştepte să le rezolve ceilalţi.
Copiii, explicit şi implicit, copiază toate trăsăturile noastre negative. Dacă vrei să vezi care sunt lucrurile care nu funcţionează cu tine te uiţi la copiii tăi. Momentele în care îţi vină să ţipi, să urli, să-ţi critici copilul sunt momente în care ies în evidenţă vulnerabilităţile tale.
Asta e cumva şansa unică pe care ne-o oferă copiii: ne arată unde sunt punctele noastre sensibile şi ne oferă ocazia să devenim mai buni, să ne schimbăm.