O zi din viaţa unui marinar de cursă lungă

Sunt ofiţer de marină, inginer electrician. Am absolvit Facultatea de electrotehnică la Cluj. În 1974, la repartiţie, m-am pomenit cu un post la Flota de pescuit oceanic. Bine, îmi stătea de mult în suflet o asemenea evadare de-aici, dintre dealurile Clujului, care mă strângeau cumva… Poate chiar şi Someşul ăsta, pe malul căruia stăm, a jucat un rol în dependenţa mea de apă. De mic copil am crescut pe malul Someşului, chiar dacă e mic. Uneori era mare, cum e şi acum. Aşa încât, „promovarea” pe care mi-a făcut-o poetul Ştefan Manasia, numindu-mă „amiral de Someşul Mic” nu poate decât să mă bucure.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 30 martie 2016, 08:40 / actualizat: 31 martie 2016, 9:53

Da, suntem pe malul Someşului, deasupra este podul de linie ferată. Someşul curge, la fel ca în copilărie, trenurile trec, poate mai des, acum… Să-i fi venit de aici dorul de ducă?

E posibil. Dar am mai avut în familie un „caz”. Bunicul meu patern a fost pilot în primul război mondial. Poveştile lui cred că mi-au indus dorul de ducă. De altfel, toată viaţa lui a dorit să ajungă în America. N-a reuşit, pentru că a cunoscut-o pe bunică-mea chiar în drumul lui spre America. Era în gară la Iaşi, voia să meargă la Constanţa, să ia vaporul spre Marsilia şi de acolo în America, unde avea nişte fraţi, deja plecaţi. Dar a apărut o pălăriuţă elegantă, de basarabeancă, şi pălăriuţa aceea l-a determinat să facă cu mâna Americii. Mi-a rămas mie probabil sarcina de a-i continua visul şi călătoriile nefăcute.

Radu Niciporuc, unul dintre puţinii marinari clujeni. În anul în care a terminat facultatea, se construiau nave în regim accelerat, iar Institutul de Marină din Constanţa nu mai făcea faţă să le „mobileze” cu personal. Prin urmare, s-a apelat la reţeaua civilă. Au fost „recrutaţi” absolvenţi din toate centrele universitare, foarte mulţi. Dar au rămas puţini, pentru că trebuia trecută „grila de securitate”. Erau cercetaţi până la sânge de către „organe”, iar cei asupra cărora nu exista nici o suspiciune că ar putea rămâne afară primeau avizul de navigabilitate care până în 1989 se reînnoia anual. Decembrie era întotdeauna luna cu emoţii mari. Practic, depindeau profesional de acest aviz. Fără el nu mai puteai naviga în apele internaţionale.

Ne-am dat întâlnire lângă Parcul feroviarilor, pe malul Someşului, acolo unde a şi copilărit. Aşezaţi amândoi pe cimentul murdar al digului îmbătrânit, năpădit de iarbă şi buruieni, l-am rugat să-şi amintească prima ieşire pe mare.

Am ieşit în probe de mare, o procedură obligatorie pe atunci, cu o navă care-şi terminase reparaţiile în Şantierul naval din Constanţa. Şi am nimerit o vreme urâtă, valuri mari… Cam tot echipajul era la pământ. La figurat, desigur. De fapt, era la geamuri şi la copastia navei, se răsteau la mare, cum se spune în limbaj marinăresc. Răul de mare, pentru novici ca noi era ceva inevitabil. Cu timpul te înveţi, ştii cum să te mişti pe navă, să-ţi contrabalansezi corpul. Dar atunci, la prima ieşire, am avut şi eu rău de mare, nu-i nici o ruşine să recunoşti. Nava plutea ca o coajă de nucă, o izbeau valurile în dreapta şi-n stânga.

Radu Niciporuc a adunat, până acum, 40 de ani pe mările şi oceanele lumii. L-am prins în concediu, cu doar o zi înainte de a pleca într-o nouă misiune. Am fost curios să aflu dacă, în cele trei luni petrecute acasă, dorul de mare a rămas intact.

A, nu, nu, nici nu vrei să auzi de ea! E un conflict serios aici. De altminteri, noţiunea mea de mare, comparată cu viziunea turistică a celorlalţi oameni, e complet diferită. E şi cazul celorlalţi marinari. În zilele ei bune, marea ne lasă indiferenţi. Ni se pare ceva suspect că e liniştită, că e cer senin, timp în care lumea la mal înoată, face plajă. Dar noi îi pândim fiecare mişcare, pentru că ştim cât de capricioasă este şi cât de mult rău ne poate face. Există pe lumea asta zone oribile pentru navigaţie, în Pacificul de Nord, unde şi vara e greu să vezi un metru pătrat de cer senin, în sudul Insulelor Kurile, în Aleutine. Acolo am avut întotdeauna probleme, situaţii în care trebuie să te mişti foarte repede, în fracţiuni de secundă, să ştii ce ai de făcut. Promptitudinea e ceva care îţi salvează viaţa. Nava poate să fie prinsă între valuri, mai ales dacă e încărcată cu foarte multe containere. Şi dacă n-ai propulsie, dacă n-ai motor, poate fi chiar culcată între valuri…

Mda… Dincolo de farmecul şi vraja din romanele copilăriei, viaţa pe mare are, inevitabil, dramatismul ei. Uneori, o banală scobitoare poate redresa o navă aflată în derivă.

Ţin minte că odată ne-a prins o furtună, banală, de altfel, pentru Capul Horn, în sudul Ţării de Foc. Vântul bătea din toate direcţiile, valurile veneau din toate direcţiile, şi noi am făcut un blackout, adică ni s-au oprit generatoarele, ni s-a oprit curentul la bord. Ei, îmi aduc aminte că am salvat situaţia rapid, imediat – sigur că m-am gândit ce să fac, dar a durat foarte, foarte puţin -, am rezolvat situaţia cu o scobitoare, pe care o aveam într-un buzunar. Am înfipt scobitoarea într-un releu şi am repornit instalaţiile. Comandantul m-a cadorisit atunci cu o sticlă de whiskey. Şi era sete mare pe navă…

După „scufundarea” flotei româneşti, Radu Niciporuc s-a orientat spre marile companii străine care abia după 1994 au început să-şi deschidă agenţii în România. Astăzi este angajatul unei uriaşe companii daneze (acolo nu eşti recrutat pe sprânceană şi pe ochi frumoşi; trebuie să ai un CV impecabil, să dai teste, dar contractul este foarte bun; îmi voi pune „ghetele în cui” cu un regret, dar şi cu un zâmbet pe buze). Petrece 3-4 luni pe mare, după care alte 3 acasă, în concediu, pe pământ. În spatele nostru, în parcarea unei foste întreprinderi, doi tipi îşi deschid portbagajele maşinii. Sunt convins că ne privesc ciudat. Ce naiba facem noi aici, aşezaţi pe dig, privind şuvoiul maroniu, murdar al Someşului, tocmai în dreptul cascadei care prăvăleşte apa într-un zgomot asurzitor? Pur şi simplu, povestim. De fapt, Radu Niciporuc povesteşte. Ajungem şi aici: cum arată o zi pe mare?

Păi, în cazul meu… Eu sunt electrical engineer pe navă. Programul începe la ora 8 şi prevede 8 ore de muncă. Micul dejun de la 7,15 până la 7,45. La 8 fără 10 suntem adunaţi în Camera maşinilor unde facem briefing-ul matinal. Se analizează întâmplările nopţii, alarmele, tot atunci se distribuie joburile pentru ziua respectivă, în funcţie de ce s-a întâmplat peste noapte, pentru că în timpul nopţii navele acestea automate nu au cart permanent cum aveau navele din tinereţea mea. Alarmele se afişează pe un panou, în cabină. În funcţie de ele, pot fi trezit peste noapte sau nu. Avem apoi o pauză de o cafea, de la 10 la 10,15. Prânzul, între orele 12-13. La majoritatea companiilor nordice prânzul este de o oră. Singura ţară din lume care are două ore rezervate prânzului este Franţa, şi asta mă face să regret şi acum, spre finalul carierei, că n-am stat toată viaţa la companiile franceze! Prânzul şi cina sunt momente foarte importante în viaţa de recluziune a unui marinar, a unui echipaj. Suntem acolo 25-26 de bărbaţi de diferite naţionalităţi, într-un spaţiu limitat, acolo discutăm, râdem, sporovăim, depănăm amintiri, întâmplări. Bine, şi în pauzele de cafea. Să revin! Între 13 şi 15 suntem din nou pe tarla, cum zicem noi. Mai avem încă o pauză de cafea până la 17-17,30 când încheiem ziua de muncă. Apoi, cabină, duş şi cină. Uneori sunt atât de obosit încât sar peste aceste „trepte” şi mă prăbuşesc în somn.

Se adoarme uşor, în legănarea valurilor? îndrăznesc să întreb.

Depinde. Dacă legănarea valurilor e ceva la modul romantic, sigur că da, e plăcut. Dar de multe ori legănarea asta înseamnă un ruliu accentuat… Când încep să-ţi fugă lucrurile prin cabină, când auzi tot felul de zgomote, scârâieturi, scrâşnete, nu e chiar „muzica” potrivită pe care să adormi.

După 40 de ani petrecuţi pe mare, l-am rugat pe Radu Niciporuc să ne povestească şi o întâmplare amuzantă.

Aşa, la prima „livrare”, îmi vine în minte o întâmplare pe care am avut-o cu un transsexual care s-a numit o vreme Carol, iar după un timp a devenit Caroline! Şi această Caroline, care era Ofiţer 1 mecanic, m-a rugat odată să schimb un senzor la motorul principal care e o adevărată uzină. Am intrat acolo şi, în timp ce lucram la montarea noului senzor, Caroline, nu ştiu ce i-a trecut prin cap, a pornit pompa de ulei. Şi m-am trezit cu un şuvoi de ulei cald în creştetul capului, am făcut un duş serios cu ulei. Am ieşit cum am putut de acolo şi Caroline, foarte intrigată, mă întreabă: Radu, what happened to you? La care i-am tradus în engleză o năpraznică înjurătură românească! Caroline a fost foarte, foarte neplăcut surprinsă şi cu gesturi, aşa, unduioase, mi-a spus: te rog să vorbeşti frumos cu o doamnă!

Mai aveam o întrebare pe limbă: ce nu uită niciodată Radu Niciporuc să-şi ia cu el pe mare? Răspunsul a venit imediat, dintr-o suflare:

Cărţi!

Da, ştiam asta, mă aşteptam la acest răspuns. Pentru că marinarul nostru este, în acelaşi timp, un reputat traducător. Dar şi scriitor. În curând, urmează să-i apară un volum de proze scurte. Povestiri marinăreşti, evident. Dar nu numai.

După aproape o oră, ne-am ridicat de pe dig. Cei doi oameni din spatele autoturismelor plecaseră şi ei. Ne-am şters cu palmele şezutul. Îmi amorţise piciorul stâng pe care-l sprijinisem de un colţ de piatră ieşit din zid. De la o vreme, mâna în care ţinusem micuţul reportofon începuse să-mi tremure. Am făcut câţiva paşi, să ne dezmorţim. Radu Niciporuc era aproape, foarte aproape de casă, îşi drămuia orele ultimei zile pe care avea s-o petreacă la Cluj. Dis-de-dimineaţă, urma să plece la Bucureşti, iar de acolo la Constanţa.

Şi apoi pe mare (nu ştiu unde voi merge, o să aflu; ştiu că mă aşteaptă un petrolier chimic de 41 000 de tone; vom naviga, probabil, în Atlantic, pe Coasta Africii, până-n Europa de Nord…) Ne-am strâns mâinile şi i-am urat voiaj plăcut (ne „vedem” pe internet!) Apoi l-am urmărit intrând pe poarta casei în care copilărise şi unde se întoarce de fiecare dată, după cele trei-patru luni petrecute pe mare. Acolo eram şi eu, de fapt, în momentele acelea, pe mare, legănat lin de valuri. Am mai rămas câteva minute singur, pe malul Someşului. Sus, apăruseră cîţiva metri pătraţi de cer senin. Nu se mişca nimic în cabină.

(septembrie 2015)

Între timp, Radu Niciporuc, marinar de cursă lungă, s-a întors, din nou, acasă, după câteva luni bune petrecute pe mare. Acasă îl aşteptau nu doar familia şi prietenii, ci şi o carte proaspăt apărută, Pascal desenează corăbii. Este vorba de un volum de povestiri scrise pe mai mai multe nave şi pe mai multe mări, după cum mărturiseşte autorul. La Cluj, Pascal desenează corăbii (Editura Cartea românească) va fi lansat („la apă”) în 8 aprilie, la Librăria Book Corner, de la ora 18.

Dan Moşoiu