Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie

Expresia „capul ce se pleacă, sabia nu-l taie„, mult prea des folosită, nu e o creaţie populară anonimă, ci face parte dintr-o poezie a lui Dimitrie Bolintineanu, intitulată „Daniil Sihastrul”, iar strofa întreagă anulează complet primul vers:

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 5 aprilie 2016, 07:25 / actualizat: 6 aprilie 2016, 9:48

Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie,
Dar cu umilinţă lanţu-l înconvoaie!
Ce e oare traiul dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?
Viaţa şi robia nu pot sta-mpreună.
Nu e totodată pace şi furtună.

Am auzit atât de des invocat acel prim vers pentru a justifica diverse momente de laşitate încât chiar merită analizată un pic problema.

Întâi de toate, capul ce se pleacă poate fi tăiat la fel ca şi cel care stă dârz şi drept. Diferenţa constă în atitudine şi în exemplul dat. Supravieţuirea învinsului depinde de interesele învingătorului, nu de umilinţa la care se supune. Ba, câteodată, frica slinoasă a celui care, până foarte de curând, te sfida şi te ameninţa, îţi dă mâncărimi la paloş. Sau la trăgaciul mitralierei, ca să plonjăm în actualitate. Intotdeauna e mai confortabil să ai de-a face cu un inamic demn.

În al doilea rând, nu trebuie confundată laşitatea cu retragerea tactică.

Englezii au un proverb: he who fights and runs away, lives to fight another day.
(Cel ce luptă şi apoi fuge, va trăi ca să lupte în altă zi).

Atenţie, ca să lupte în altă zi, nu ca să-şi predea arma şi să se pună în serviciul învingătorului!

Trăim nişte vremuri în care bărbăţia şi curajul, riscul calculat şi asumat au devenit ceva condamnabil.

Profesorul de psihologie Daniel David spune că principala cauză a acestei laşităţi generalizate este rezistenţa tot mai scăzută la frustrare. Pur şi simplu, tinerii de astăzi consideră că sacrificiile făcute şi privaţiunile îndurate de generaţiile dinaintea lor ar fi acum intolerabile şi că nimic nu este mai important decât drepturile şi bunăstarea lor.

Problema e că, în orice moment, aceste drepturi şi această siguranţă a traiului pot fi anulate de cineva. Un derbedeu care-ţi rupe oasele pe o uliţă întunecoasă. Un terorist care-ţi face viaţa franjuri. Un soldat inamic pentru care nu reprezinţi decât o ţintă în plus.

Iar dacă la aceste continue eventualităţi replica ta este capul plecat, noncombatul, frica drapată în umanism şi pacifism, vei fi o victimă sigură. Dacă nu mort, atunci rob. Cu capul pe umeri, dar aplecat. Umilinţă, frică permanentă şi mizerie.

Singura ta speranţă va fi ca, de undeva, din acea parte a societăţii pe care o dispreţuiai, să apară cineva cu o rezistenţă la frustrare mai mare ca a ta, care să lupte şi să te elibereze.
Ştiţi care e aberaţia supremă? Că, dacă acest cineva răsare din neant, luptă, riscă şi se sacrifică pentru slăbănogul cel laş, la final, în loc de mulţumiri şi respect, va fi privit cu repulsie, ca o brută ucigaşă, tocmai de „finuţii” pentru care şi-a pus sănătatea şi chiar viaţa la bătaie…

Merită citată, la final, o strofă din poezia „Decebal către popor”, a lui Coşbuc:
Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit.
Dar nu-i totuna leu să mori,
Ori câine-nlănţuit!

Dan Horea