O zi din viața unui fost mecanic de locomotivă

Am intrat din întâmplare. Eram undeva pe Calea Floreşti, în faţa unor clădiri şi a unor mici hale care adăpostesc, în special, ateliere auto. Dincolo de uşa din fier se afla ghereta portarului. Bună ziua! Poftiţi! Mă fâstâcesc, nu ştiu cum să explic. Ştiţi, sunt de la Radio Cluj, aş vrea să vorbim un pic despre meseria dumneavoastră. Care? Cea de portar? Sau cea de mecanic de locomotivă? Cum, aţi fost mecanic de locomotivă? Da, şi şef de tură la Depou. Dar m-am pensionat şi m-am angajat aici, n-am putut sta acasă. Extraordinar, iar am noroc, de când caut un mecanic de locomotivă… Ce ziceţi, putem sta de vorbă? Ne-am aşezat amândoi pe băncuţă.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 13 aprilie 2016, 10:31 / actualizat: 14 aprilie 2016, 9:02

Am oprit trenul internaţional în haltă, la tata…

Sunt fiu de ceferist. Bunicul a lucrat în America la marele Ford, din 1912 până în 1919, făcea şine de cale ferată. Taică-meu a fost ceferist, şef de haltă, undeva între staţiile Dej-Deda. Deci eu m-am născut lângă linia ferată, într-o haltă CFR şi am îndrăgit trenurile de când eram mic. Chiar i-am spus lui taică-meu că o să mă fac mecanic de locomotivă. Şi a zis: când o să fii tu mecanic de locomotivă şi o să treci cu trenul prin halta mea, eu o să mă pensionez. Şi s-a şi întâmplat. În 1975 am oprit chiar în haltă, veneam de la Braşov cu un tren, erau inundaţii, era distrus terasamentul pe undeva şi am revenit prin Deda-Ciceu. Am oprit în haltă la taică-meu, într-o duminică dimineaţa, cu un tren internaţional… Era vară, era cald şi am oprit chiar în haltă acolo. Tata era de serviciu şi a venit repede la locomotivă: domnu’ mecanic, ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic, zic, vezi că eu sunt! Vai de mine, a exclamat tata, tu eşti Olimpiu? Eu sunt. No, acum te poţi pensiona!

Când văd roşu la semafor, mă înfior!

Domnul Olimpiu Uifălean s-a angajat după terminarea Şcolii profesionale lăcătuş mecanic la Depoul CFR Cluj. A urmat la seral cursurile liceului, iar dupa aceea, a absolvit Şcoala de mecanici de locomotivă. Aşa a început povestea lui pe linia ferată.

La început, erau emoţii, sigur, la vitezele ălea mari… Cea mai mare viteză pe secţiile noastre a fost de 120 de kilometri pe oră. Circulam cu trenuri rapide, accelerate la viteza asta, fără oprire, până la 100 de kilometri. Mergeai de la Cluj la Braşov, 330 de kilometri, aveai prima oprire la Teiuş, după 102 kilometri, stăteai un minut-două, te băteai un pic cu capul de pereţii locomotivei să-ţi revii, şi dă-i bătaie încă 100 de kilometri până-n Sighişoara. Un tren Rapid, cum era atunci, făcea patru ore jumate, cinci ore jumate până-n Braşov. Acum face 8-9 ore. Din cauza infrastructurii care a fost uitată. Înainte, la 10-15 ani se schimba terasamentul cu tot cu şine. Acuma nu s-a mai făcut nimic, s-au uzat şinele, s-au uzat traversele şi s-au redus vitezele. Se circulă ca în 1869 când a fost inaugurată prima linie ferată pe relaţia Bucureşti-Giurgiu, iar trenul a circulat cu o medie de 35-40 de kilometri pe oră. Astăzi, media este de 40-45 de kilometri pe oră.

Semnalul e lege la noi, mai ales dacă e roşu. Eu sunt şofer acum, circul, dar când văd roşu la semafor, mă înfior. La noi era prăpastie să treci pe roşu. Dacă ai depăşit numai cu doi metri un semnal, îţi desfăceau automat contractul de muncă şi aveai „şanse” să ţi se deschidă dosar penal.

Locomotivele erau dotate cu instalaţii de siguranţă şi vigilenţă şi controlul punctual al vitezei. Aveai o pedală care stătea la 45 de grade pe care trebuia s-o ţii apăsată cu piciorul. Dar în 15 secunde trebuia să-i dai drumul şi apoi s-o apeşi din nou. Ăsta era sistemul siguranţă şi vigilenţă, să nu adoarmă mecanicul în post. Dacă ai aţipit, ai scăpat piciorul de pe pedală şi atunci, după 30 de secunde, se frâna automat trenul.

La intrarea în serviciu, când te duceai, te prezentai la şeful de tură şi acesta te verifica. Te întreba dacă cunoşti secţia de remorcare, adică nu puteai să mergi, să zic, la Ploieşti, şi tu n-ai fost la Ploieşti niciodată. Deci înainte făceai două drumuri de noapte, două de zi, să cunoşti drumul, staţiile, semnalele… Te verifica şeful de tură, după care îţi dădea fiola. Poftim! Bun, negativ! Semnai, şi cu foaia de parcurs te prezentai la medic, aveam dispensar în fiecare depou. La început au fost medici, apoi asistenţi medicali. Te puneau pe pat, îţi luau tensiunea, pulsul… Noi aveam valorile normale trecute într-o cartotecă. Dacă aveai tensiunea mai mare, erai suspect deja.

În viaţa unui mecanic de locomotivă apar şi incidente nedorite, tragice, pe care nu le poate evita şi de producerea cărora nu se poate face vinovat.

Accidente de cale ferată n-am avut, tamponări, depăşiri de semnal n-am avut. Dar neprevăzute au fost. Ai lovit la trecere de nivel sau la barieră un camion, un tractor, o maşină, un om, o căruţă, animale, turme de oi… De ăstea au fost, s-au întâmplat multe. La început, mai ales, eram foarte crispat, după aia m-am consolat. Îi spuneai impiegatului, vezi că am lovit acolo ceva, uită-te ce s-a întâmplat. Dar au fost cazuri când îţi avariai şi locomotiva, se rupeau tuburile de aer, trebuia să improvizezi, ca să ajungi până în staţia următoare… Au fost oameni care se aruncau în faţa trenului sau cădeau printr-un accident. N-ai ce face, la un tren drumul de frânare este între 700 de metri şi 1000 de metri, în fucnşie de lungimea trenului. Acum sunt două-trei, maxim cinci vagoane. Înainte, un tren avea 17-18 vagoane, abia le ducea locomotiva Diesel.

Tovarăşu’ prim-secretar, nu avem pâine să ne punem cu noi la drum!

Domnul Olimpiu Uifălean a parcurs toate etapele profesionale. În 2001 s-a pensionat ca şef de tură în Depou. Să mai rămânem o clipă la viaţa de ceferist, în locomotiva pe care a îndrăgit-o atât de mult.

Înainte de Revoluţie era foarte greu să ne punem în straiţă, cum se zice, în geantă, alimentele de bază. Noi făceam lunar o şedinţă din asta generală, cu tot ce s-a întâmplat pe reţea. Dacă nu erai în cursă, trebuia să participi, obligatoriu. La o şedinţă din asta a venit primul secretar Ştefan Mocuţa. Noi eram foarte revoltaţi, vă spun. Nu că nu găseai atunci salam, unt, slănină… Pâine nu era, domnule! Era restricţionată, pe cartelă. Şi noi nu aveam pâine să ne punem la drum, când lipseam 24-30 de ore. Înainte de şedinţă, secretarul de partid pe unitate ne-a zis: măi, băieţi, vedeţi ce probleme ridicaţi, că vine tovarăşul prim-secretar! Să nu săriţi pe el că n-avem pită, n-avem slănină… Stai, măi, că de pâine trebuie să-i spunem! În fine, s-a ridicat cineva în şedinţă şi i-a spus: tovarăşu prim-secretar, ştim că-i greu în ţară – era atunci cu plata datoriilor externe – dar măcar pâine să primim, tovarăşu’ prim-secretar, că n-avem nici măcar pâine când plecăm cu trenul! Şi zice prim-secretarul: cu asta vă pot ajuta, băieţi! Imediat, în ziua următoare, s-a adus pâine pentru tura care mergea în cursă. Pâine neagră era, neagră ca tuciu, din tărâţe, da’ bună! Îţi dădeau pâine în funcţie de unde mergeai, cât era cursa de lungă. Primeai o pâine din aia de două kile, o jumătate sau un sfert. Ne-o tăia acolo, în Depou, o femeie care era ajutorul şefului de tură.

Biserica mea-i dincolo întâi, şi-apoi dincoace

Ajungem şi la subiectul rubricii: cum arăta o zi din viaţa unui mecanic de locomotivă, dar şi cum arată astăzi o zi din viaţa unui pensionar care continuă să iubească viaţa activă.

Ca mecanic, depinde, cum era programul. Nici o zi nu semăna una cu alta. Când soseai acasă din cursă, dimineaţa, seara, noaptea, te culcai câteva ore, că erai obosit. Apoi, făceai activităţi pe acasă. După care, din nou, la drum. Azi mergeai cu trenul până în Braşov, veneai înapoi după-amiază sau a doua zi, aveai două zile libere. Apoi, plecai, de exemplu, la Oradea. Te întorceai şi iar aveai o zi liberă. După care te duceai la Bistriţa. Deci era un program stabilit.

Dar a venit şi inevitabila clipă când a trebuit să părăsească Depoul şi locomotivele…

Imediat după ce m-am pensionat, am avut probleme cu sănătatea, că am oprit dintr-o dată lucru’. Şi medicul de familie mi-a zis că trebuie să-mi găsesc un serviciu, că prea am fost băgat în priză. Şi eram şi un pic mai repezit. Aici sunt de prin 2009. Sunt fochist, fac şi pe portarul, fac de toate. Când vin la serviciu de dimineaţă mă trezesc pe la 5. Îmi fac siesta, pregătesc straiţa şi vin aici. Îmi fac treaba şi plec acasă. Acuma numai mâine o să plec, dacă stau aici, la poartă.

Mda, iar s-a ales cu un program „sucit”!

Iar am program sucit, iar sunt băgat în priză! Lucrez sâmbăta, duminica, de sărbători, după cum vine tura. Cum era dincolo, la CFR. Acolo, majoritatea sărbătorilor le-am făcut pe locomotivă. Când mă vedeau cu geanta aia mare, vecinii mă întrebau: Uifi, iar mergi la servici’? Câteodată mă uitam pe vizorul de la uşă să nu fie cineva pe scară şi coboram să nu mă vadă nimeni că în ziua de Paşti sau de Crăciun mă duceam la lucru şi ei se duceau la biserică. Uifi, tu iară meri? Voi n-aveţi Dumnezeu? Vă spun, mi-era groază de vecini că ziceau: mă, Uifi, tu iară meri, nu vii la biserică? Păi, vin, când sunt liber! Biserica mea-i dincolo întâi, şi-apoi dincoace.

Am sărit din pat, eram în primejdie, pe locomotivă!

Acum, dincolo de turele de la serviciu, mai are şi un strop de linişte, de tihnă. Dar nu şi când se uită „la o politică”.

Am o nepoată, mă ocup de ea, o aduc de la şcoală, e în clasa întâi, facem lecţii, ies cu ea afară la joacă. Seara cinez şi stau la televizor. Am televizorul meu, stau în fotoliu, în bucătărie, mă uit la un film de acţiune, că ăstea îmi plac, la ştiri, la o politică, mă enervez, că strigă copiii: măi, tată, nu te mai aprinde aşa, că-i face un infarct! Dar nu mă pot abţine, vă spun, nu mă pot, aşa sunt eu…

Dar nopţile? Se întâmplă să mai treacă locomotivele prin visele lui?

Da, visez cu trenuri… Vă spun, tot la două-trei nopţi cu locomotive şi trenuri visez! Că-mi zice soţia: măi, iar ai sărit din pat! Păi, am sărit, sigur, am sărit, că eram în primejdie pe locomotivă. Ce să fac, am îndrăgit meseria asta! Am fost expert în locomotive. Şi-acum mă duc să dau lecţii la oricine. Le-am învăţat de la A la Z. Mi-e dor de ele şi de trenuri. Le iubesc foarte mult. Mă mai duc pe la gară, mă mai duc pe la Depou, să văd ce mai fac băieţii ăştia noi… Când mă duc la Bistriţa, că am casa părintească acolo, ies să văd trenurile. Linia ferată trece la o distanţă de trei case de a mea. Ies la fiecare tren şi mă uit la locomotive. Ştiu şi acum tipurile şi numerele la toate locomotivele…

Dan Moşoiu