Tanti Veronica: „Tata o fost pă front, mama cu 9 copii, năcaz, greu, păduchi, râie, foamete…” [VIDEO]

Mai întâi am văzut casa, o casă veche, toată din lemn atins de cenuşa anilor, o casă aşezată în inima satului, într-o curte mare, înconjurată de un zid din piatră. Apoi, am strigat de câteva ori de la poartă: bună ziua, bună ziua!, după care am tras zăvorul ruginit. Câinele a început să ne latre. Ne-am liniştit, era prins în lanţ. Am apucat să facem câţiva paşi când pe uşa casei a ieşit, cu greu, o femeie în vârstă. Aşa am cunoscut-o pe tanti Veronica. Tanti Veronica Mihalache din Vidolm, judeţul Alba. Ne-a poftit în târnaţ, acolo unde am ajuns după ce am urcat câteva trepte din lemn care scârţâiau sub picioarele noastre.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 17 aprilie 2016, 13:43 / actualizat: 18 ianuarie 2018, 22:30

Sărut mâna! Ce faceţi?

Ce să fac? Năcăjită, sângură, copiii-s plecaţi… Acuma am vrut să fac focu’, să pun acolo să-mi fac ceva de mâncare.

Aveţi o casă foarte frumoasă! Cât e de veche?

Casa-i din 1892, din lemn de zeadă. Străbunicu’ sau Dumnezo ştie cine-o făcut-o. Aici o trăit bunicu’, părinţii mei şi noi, a treia generaţie. Pă jos îi pământ şi linoleu, puteţi intra înăuntru să vedeţi. În partea asta am mai adăugat o cameră.

Aţi stat în sat de când v-aţi născut?

Am fost plecată, da’ iar am vinit. Am stat la Hunedoara 19 ani. Că am fost copii săraci, 9 fraţi. Tata o fost pă front, mama cu 9 copii, năcaz, greu, păduchi, râie, foamete. Am răbdat foame, am mâncat mămăligă de orz… În loc de mămăligă, făcea mama numa’ hir. Aşa un hir şi punea lapte şi aşa mâncam.

La Hunedoara ce-aţi făcut?

Am lucrat în mină, în mină la Ghelari.

Dumneavoastră, în mină?

Da, am lucrat acolo cum lucrau tăţi oaminii. În ’50 am plecat io de acasă. Am lucrat în mină vreo 6-7 ani. Pă urmă m-am căsătorit, am avut şi io copii şi o lucrat numa’ soţu’, el o lucrat la furnale după aia, în Hunedoara.

Greu a fost în mină?

Greu. Da’ erau oamini cumsecade şi pă mine nu mă puneau chiar la ce-o fost mai greu. Ei perforau, vinea artificieru’ şi puşca acolo în galerie, şi vinea un vagonet la care-i zâcea „cuc”, încărcam şi-l duceam la… la… ni mă, cum să-i mai zâc? La rostogol, acolo unde arunca, şi de-acolo de jos erau nuşte vagoneţi mai mici şi să încărca în ei şi se ducea la Rătişoara, şi de-acolo se ducea mai departe lignitu’ ăla, şi fier, şi ce era…

Unde aţi locuit la Hunedoara?

Aveam acolo nişte cabane. O făcut statu’ cabane.

Şi atunci l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră?

Da, o lucrat şi el în mină, el era din Oltenia. Doară din tăite părţile vineau oamini p-acolo, s-o-mprăştiat ca furnicile din furnicar. Şi-api am stat tăt la nişte bărăci, în stufit, aşa-i zâcea.

În ce an v-aţi întors acasă?

După ce-o murit tata, în… Cât Dumnezo? Corina-i născută în ’71, în ’60 îi născut Uţu… Cam pân ’68-’69.

Aici nu mai locuia nimeni când v-aţi întors?

Nu, că mama o murit de mult, o murit săraca la 48 de ani, o avut cancer. Şi-api tata o mai trăit vreo 11 ani şi după aia o murit şi el  şi-o rămas casa sângură.

Pensie aveţi?

Am pensie c-am lucrat. Am lucrat la Hunedoara, după ce-am vinit aici m-am angajat la „cefereu”, am mai lucrat 10 ani, aici pă linia noastră. Şi-n ’88 am ieşit la pensie definitiv. Am o pensie de 480, dacă vreţi v-arăt şi cuponu’.

Şi cum vă descurcaţi cu banii ăstia?

Greu, foarte greu. Dacă n-ar fi copiii… Am doi copii în Italia, unu’ în Spania, fata-i în Alba. Patru, că doi o murit. Unu’ o murit, ala mai mare, şi cu unu’ s-o întâmplat o nenorocire mare, mare. L-o omorât copilu’ lu’ soră-mea. În 2003. O fost la o înmormântare aici la un văr de-a’ meu. No, şi-o băut acolo ca tăţi oaminii, o vinit la coperativă aici în sat şi-acolo ce scandal o avut că ăla pur şi simplu l-o omorât. L-o omorât pă Dănuţu meu… Şi mai am patru copii în viaţă, mulţămesc la Dumnezo de ei!

Ce mai aveţi prin ogradă?

N-avem animale, n-avem… Nimic, numa’ un câne, atât, nici pisic la casă nu am. Nu ai cu ce le ţânea, de-abia să trăim noi de pă o zî pă alta. Io nu mai pot face nimic, îs beată de cap, îs ameţâtă. Io am 86 de ani în septembrie.

Cum au trecut anii, tanti Veronica?

Greu. De-acuma, de-o ţâr’ de vreme, când s-o făcut copiii mai mari, îi bine. Da’ foarte, foarte greu mi-o fost. Am dus o viaţă foarte grea. Da’ mă credeţi că io în viaţa mea n-am fost bolnavă? Nu m-o durut capu’, nu m-o durut nimic până când am fost mare-mare, încoace. Acuma-s beată de cap. Da’ io n-am ştiut unde-i inima, n-am ştiut unde-s plămânii, pă mine nu m-o durut nimic. Duceam un sac de 80 de kile în spate ca orice bărbat. La ştrec, puteţi să vă interesaţi de tăţi cu care-am lucrat, io ţâneam la şină cu fiecare bărbat. Orice o lucrat ei, aia am lucrat şi io. Mi-o dat Dumnezo sănătate, mulţumesc la Dumnezo!

Ce faceţi cu-atâtea oale înşirate pă târnaţ?

(Râde) Aicea le pun ca să-mi hie la îndemână când vin copiii să facem de mâncare.

Ce faceţi de dimineaţa până seara?

Ce să fac? Mă mai uit la televizor, mai citesc o carte… Şi ştii ce fac? Fac ciorapi, croşetez ciorapi, şi-api le dau la copii, la cine-i trebe, îi dau o pereche de ciorapi la ăla, la ăla… Cu asta-mi trece vremea.

Ce citiţi?

Apăi orice carte. Citesc şi-n Biblie, mai am o carte cu Eminescu…

Ştiţi o poezie de Eminescu?

No, ştiu! (râde) V-o pot spune pe aia cu Luceafăru’, da’ nu tătă.

Tanti Veronica ne recită impecabil primele două strofe din Luceafărul, după care exclamă:

No, atât! Vă mai spun alta pe care o-am învăţat la şcoală. Cerbul cu stea în frunte.

A fost odată, într-o pădure,
Un moş bătrân cu baba lui
Trăiau săraci ca vai-de-lume,
În adâncimea codrului

Moşul n-aştepta nimica
Şi numai moartea o dorea,
Dar baba ar fi vrut să aibă
Un suflet tânăr lângă ea

„Să fie un copil cuminte,
Un căţeluş sau un pisoi,
Că vreau s-aud şi eu cum suflă
O altă viaţă lângă noi.”

Aşa ofta săraca babă,
Dar moşul nu mai vrea nimic:
„Ce-mi trebuie o grijă nouă?
Sunt pre bătrân şi prea calic.”

Dar domnul se-ndură de babă
Şi-un pui de cerb i-a dăruit.
Un pui de cerb, cu stea în frunte,
Gonit din codru şi rănit.

Săgeata-i străpunsese gâtul –
Din rană sângele-i curgea
Şi lacrimi mari picau din ochii
Frumoşi, rotuzi ca o mărgea.

L-a sărutat pe frunte moşul,
Miloasă baba l-a spălat,
L-au îngrijit cu grijă mare
Şi cerbul mi l-au vindecat.

Era frumos şi blând săracul,
Zburda mereu din loc în loc,
Venise ca o vrajă nouă
De tinereţe şi noroc.

Întinereau văzând cu ochii
Moşneagul şi cu baba lui –
Şi se făcuse luminoasă
Întunecimea codrului.

Dar într-o zi trecu pe-acolo
Feciorul unui împărat
Cu ceata de curteni, cu arcuri
Şi cu ogarii la vânat.

„Dă-mi mie cerbul tău, bătrâne,
Îţi dau pe el tot ce doreşti”
„Nu pot, și de mi-ai da pe dânsul
Comorile împărăteşti”

„Te duc la curtea mea, moşnege,
Cu baba ta, vă fac boieri.
Dă-mi cerbul tău cu stea în frunte
Şi-ţi dau şi cinste şi averi”

„Nu-mi trebuie averi şi cinste,
Sunt prea bătrân să le primesc ;
Dar dacă vrea să vină cerbul,
Eu bucuros vi-l dăruiesc.”

Atunci, minune fără seamăn,
Întreaga lume, ce văzu ?
Văzu cum cerbul dă din coarne
De parc-ar spune: „NU vreau, nu!

Nu vreau să vin la curtea voastră
(Deodată cerbul a vorbit)
Tu mă doreşti ca o podoabă,
Ei, sufletul mi l-au dorit

Tu m-ai rănit la vânătoare,
Ei rănile mi le-au legat.
În strălucirea curţii tale
Eu m-aş simţi încătuşat.

La curtea ta, aş fi o fiară,
O jucărie pentru proşti.
În viaţa lor sunt o lumină
Pe care tu n-ai s-o cunoşti.”

Plecă, pe gânduri, voievodul
Şi se gândea că nu-i de-ajuns
Să fii bogat, temut şi veşnic
De măreţia ta pătruns

Mai trebuie să ai un suflet,
Milos, şi bun, şi iubitor,
De vrei să fii iubit de oameni,
Şi de podoaba codrilor.

Tanti Veronica recită extraordinar, cu intonaţie, cu pasiune. Ar fi putut deveni actriţă. În plus, la cei aproape 86 de ani, are o memorie fabuloasă, de vreme ce n-a uitat această poezie lungă a lui Vasile Militaru, pare-mi-se, învăţată în copilărie.

Păi, ce-am făcut mai ’nainte, mai ’nainte, tot ştiu. Da’ acuma dacă io mă duc de-aci pân-acolea să iau ceva, am uitat după ce m-am dus. Poezia asta am învăţat-o la şcoală şi am fost premiantă totdeauna. Învăţătoru’ nost, săracu’, o fost de-acolo di la Albac şi o vinit aicea, că atuncea s-o făcut şcoală nouă, şi patru ani am învăţat cu el, că atâta am făcut, patru clase, şi-o plecat pă front şi n-o mai vinit, o murit şi nici n-am mai mers la şcoală că aşa erau vremurile atunci, că meream la animale, la oi, la… No, şi-am făcut patru clase şi-atât. Şi încă patru clase am mai făcut după ce m-am angajat la „cefereu”, că aşa trebuia. Alea patru clase le-am făcut aşa, într-o lună am făcut patru clase. Meream la şcoală şi ne da caiete care erau făcute şi numa’ copiam şi ne da note şi… gata! Şi am diplomă de opt clase. Era un ordin atunci că nu are nimeni voie să fie „inalfabet”, să aibă tătă lumea opt clase, cel puţân.

Şi-acuma ştiţi scrie…

No, bine, sigur, sigur!

Aţi scris scrisori…

D-api scriam atunci când erau copiii, de mai trimiteam scrisori. D-api-acuma cui să scriu?

La televizor vă uitaţi? La politică…

No, păi tăt aia poveste-i. Asta nu să schimbă. Şi hoţii şi tâlharii fură, şi oaminii săraci cu câte-un pic de pensie îs muritori de foame. Şi ei au pân alte ţări bani, colo pân conturi… Tătă ţara o vând. Tătă ţara o furat-o hoţii şi tâlharii care-s acuma.

Că tot ne-aţi spus poezia aceea frumoasă, care vorbeşte despre suflet, cum sunt oamenii, tanti Veronica, cum îi vedeţi?

Oameni buni şi oameni răi. Sunt oameni care-s buni şi care ar mai face un bine, da’ nu pot, şi sunt oameni… Hoţâia asta, cu asta nu-s de acord. Cu ăia care fură, cu ăia care înşală, cu ăia care îşi bagă bani în conturi… Îi prind, îi condamnă, îi bagă la puşcărie pă doi-tri ani, pă altu’ un an-doi cu suspendare. Pă o uşă îi bagă şi pă aialaltă îi scot şi ei rămân cu bani pentru neam de neamu’ lor şi sămânţă de sămânţa lor… Ăştia poţi să-i numeşti oameni? Nuuu!

Oare aşa a lăsat Dumnezo, şi oameni răi?

Pă oamenii răi Sătana i-o programat. Îs de-a lui, nu-s de-a lu’ Dumnezo. Că un om de-a lu’ Dumnezo nu fură. Ş-un om de-a lu’ Dumnezo nu face atâta nedreptate.

Tanti Veronica ne invită să vizităm casa. Intrăm în tindă, apoi în camera veche, bătrânească. E cald înăuntru.

Aicea o fost primărie. Bunicu’ o fost 30 şi nu ştiu câţi de ani primar. Man Ion îl chema. Şi vineau băieţi la recrutare, aicea vineau, la Primărie. Când o fost statu’ austro-ungar. Mama, cât o fost la şcoală, o învăţat în limba ungurească.

Vedeţi stelaju’ ăla? E un stelaj vechi, atârnat pe perete, din scândură de „zeadă”, pe care stau rânduite tot felul de căni şi farfurioare. Când m-am născut io, acolo era, io acolo l-am văzut. Şi lădoaiele ăstea. Acolo să puneau hainele.

Pereţii camerei sunt acoperiţi, din loc în loc, cu şterguri şi peretare. Fotografiile înrămate, înşirate pe pereţi, ascund imagini din trei secole succesive.

Acolo-i bărbatu-mio şi cu unu’ de la Valea Florilor. No, acolo-s părinţii lu’ bunica mea… La ăla, tata îi zâcea „moşu’ popă” şi ei „mama preuteasă”. O fost popă în sat, ei o vinit de la Mogoş aici. No, ăla o fost Lazăr… cum Dumnezo îl cheamă? că-i scris pă dos… Moşu’, bunicu’ lu’ tata. Popa Lazăr.

Tanti Veronica se opreşte şi în faţa unu tablou, ceva mai recent. Acolo sunt, cu feţele zâmbitoare, toţi cei şase copii. Ni-i arată pe cei patru, fără de care… Apoi, cu degetul tremurând, zăboveşte pe chipurile celor doi copii – de fapt, bărbaţi în toată firea – care nu mai sunt. I se pune un nod în gât: … şi ăsta-i Dănuţ. Nu mai are lacrimi de plâns.

Ieşim din nou în târnaţ. Staţi să vă dau nişte nuci, zice tanti Veronica. Am tri nuci în curte şi le dau la nişte ţâgani în schimb la ulei. Apucă o pungă agăţată într-un cui. Tanti Veronica, două-trei nuci ajung… Merge spre capătul târnaţului, desface un sac de rafie. Cu palmele făcute căuş, pune nuci în punga pe care mi-a dat-o s-o ţin deschisă. Gata, ajung, mulţumim! Înc-un pumn! Şi înc-un pumn! Şi plasa se umple. Mulţumim frumos, dar sunt prea multe. No, lasă, că doară nu-ţi pleca din Vidolm cu mâna goală!

Tanti Veronica ne urmăreşte cu privirea din târnaţul înalt, ca un balcon. Îi mulţumim încă o dată, de acolo, de jos, îi urăm multă sănătate. Eu îi mai fac câteva fotografii, colegul meu o filmează. Brusc, ne face cu mâna şi ni se pare că o pufneşte râsul. Numaidecât o auzim: No, amu zâci că-s Elena Ceauşescu!

Dan Moşoiu

Video: ing. Călin Fărcaş