O zi din viaţa unui ambulanţier

Dacă veniţi când sunt în tură, aveţi puţine şanse să stăm de vorbă. Putem să vorbim 10 minute, apoi să plec şi să mă întorc nu ştiu când, îmi spune la telefon. Râde: iar în maşină nu pot să vă iau! Doamne fereşte, nici n-aş vrea, nu pot risca un atac de cord. Mai bine să ne întâlnim când sunt liber, veniţi la noi pe Horea, la Serviciul de Ambulanţă. Acolo ne-am întâlnit, în faţa ambulanţelor care aşteptau din moment în moment să plece în cursă. Ne aşezăm pe o bancă. E cald afară. Ambulanţierul aşteaptă răbdător să-mi pregătesc reportofonul, să scot din geantă aparatul de fotografiat, carneţelul de notiţe, pixul. Hm, la ritmul în care mă mişc n-aş fi avut nici o şansă să lucrez pe o Ambulanţă. Mai trec câteva secunde până când formulez prima întrebare. Ambulanţierul nu ştie prea bine ce doresc de la dânsul.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 28 aprilie 2016, 14:20 / actualizat: 1 mai 2016, 9:13

Ieri am intrat în tură la 18,30, am preluat maşina. De obicei, atunci când facem schimbul, acolo la garaj, le spălăm, verificăm oxigenul, uleiul, ca maşina să fie în stare de funcţionare pe tot parcursul turei. Eu lucrez pe maşină de tip C, asta însemnând echipaj care are în componenţă asistent şi medic. Maşinile de tip C merg la cazurile mai grave. Noaptea trecută a fost una mai liniştită, n-am avut decât două solicitări, din care un transport interclinic care ne-a solicitat în mod deosebit prin complexitatea cazului, o fată de 13 ani peste care a trecut o căruţă, a fost investigată la UPU Copii, după aceea a fost trimisă din cauza unor probleme la Institutul Inimii. De acolo trebuia dusă din nou la Chirurgie copii ca să intre în sala de operaţie. La 7 dimineaţa am ieşit din tură. După care, micul dejun şi, obligatoriu, somnul! Chiar râdem între noi colegii că e bine că ieşim din tură dimineaţa, te uiţi pe geam, vezi oamenii care merg la serviciu şi tu te culci, poţi să dormi liniştit.

Domnul Ion Bartolomeu lucrează ca şofer în Serviciul de Ambulanţă Cluj din 1996. A auzit că sunt scoase la concurs câteva posturi şi s-a prezentat la examenul pe care l-a trecut fără probleme? Dar de ce tocmai meseria asta, de ambulanţier?

După ce am terminat şcoala, am lucrat un an şofer la o firmă de plante medicinale, după care am plecat în armată la pompieri. Ce m-a făcut pe mine să mă îndrept către activitatea asta a fost faptul că în prima zi de recrutare auzeam alarmele cum cheamă echipajele la maşini. Şi am rămas impresionat de faptul că nici nu suna alarma bine, că se şi auzeau motoarele pornite şi sirenele. Nu ştiam cum Dumnezeu reuşeau ca într-o jumătate de minut să scoată maşinile afară şi să pornească în misiune! Şi atunci am căpătat eu microbul ăsta de a ajuta, de a salva vieţi, de a fi primul…

Bun, în meseria asta e limpede că trebuie să fii un foarte bun şofer. Dar mai e ceva…

Noi, practic, suntem nişte ajutoare de asistenţi medicali. Trebuie să cunoaştem maşina de la A la Z, trebuie să ştim cum funcţionează aparatura, să ştii s-o iei de la loc, să dai la mâna asistentului sau medicului tot ce are nevoie, să ştii cum să transporţi rănitul, cum poziţionezi maşina la accident. Apoi, trebuie să găseşti adresa foarte rapid, să cunoşti oraşul ca-n palmă şi să ajungi la timp. Gândiţi-vă la un copil cu criză de convulsii, din cauza febrei. Orice minut de întârziere… Dacă, să zic, este un stop respirator acolo, creierul nesusţinut respirator poate să moară în 4-5 minute. Oamenii au, din păcate, o destul de slabă educaţie medicală. Asta probabil şi din cauză că în şcoală nu se fac ore, lecţii de prim ajutor. Ar fi esenţiale pentru salvarea unor vieţi.

Să zicem că se află în tură şi primeşte un caz. Află adresa şi stabileşte deja în minte traseul. Porneşte sirena, girofarul… Dar aici, pe Horea, şoseaua este blocată!

Da, nu de puţine ori am dat cu spatele şi m-am dus pe-aici, pe „interzis”! Trebuie să găseşti urgent soluţii. Am ieşit prin parcări, am trecut prin PECO-uri, peste borduri, nu contează. Unde trece roata, trebuie să intri că e vorba de viaţa omului. Au fost şi cazuri în care m-am simţit neputincios, din cauza aglomeraţiei sau a indiferenţei unor şoferi. Dar, în principiu, oamenii încearcă să-ţi facă loc. Când nu s-a putut, am dat cu spatele, am întors unde am putut şi m-am dus pe alt traseu. Niciodată nu te gândeşti că ai putea să ai un accident. Auzi medicul în dreapta ta, se gândeşte şi el la ce găseşte acolo, ajungi acolo şi nu ştii pe ce să pui mâna mai repede. Eu trebuie să fiu atent şi la drum, trebuie să-l auzi şi pe medic: luăm aia, luăm aia şi ne organizăm aşa.

La viteza aceea năucitoare şi la riscurile din trafic, nu le e frică celorlalţi membri ai echipajului?

După ce te obişnuieşti unul cu altul… De exemplu, eu cu doamna doctor lucrăm împreună de 10 ani. Efectiv nu mai are emoţii, te ştie cum conduci, ai trecut cu ea printr-o grămadă de situaţii şi stă liniştită dacă ştie pe cine are în stânga, la volan. Şi eu la fel, dacă ştiu pe cine am în dreapta, la caz!

Inevitabil, cazurile la care ajunge pot lăsa urme în sufletul oricui. Se implică emoţional în astfel de situaţii?

În principiu, la copii mai mult. Dar eu am constatat pe pielea mea că organismul îşi formează un mecanism de autoapărare împotriva stresului. Nu poţi să acumulezi atâta stres, atâta tensiune… Altfel nu rezişti. Chiar îmi aduc aminte că acum vreo 10 ani am fost la un accident de circulaţie cu trei morţi. Şi aveam un asistent nou cu noi şi acesta, când a văzut ce grozăvie s-a întâmplat, a spus că el se lasă, că nu mai vine la Ambulanţă. Noi am încercat să-l lămurim că asta nu-i nimic faţă de ceea ce îl aşteaptă în viitor. Dacă vrea să lucreze în Ambulanţă o să vadă cazuri şi mai groaznice.

Cam câte intervenţii are, în medie, într-o tură?

Echipajele cu medic fac cam 5-6 cazuri, urgenţe. Depinde, sunt cazuri pe care le rezolvi în 30 de minute, cazuri la care stai 3 ore. Am avut un transport şi de 5 ore. Clujul medical este un sistem pavilionar, nu avem un spital monobloc unde medicii de diferite specialităţi să coboare în UPU şi să facă acolo primele intervenţii. Noi trebuie să luăm pacientul de la UPU, să-l ducem la Neurochirurgie, să-l ducem la Neurologie, la Institutul Inimii, depinde de ce afecţiuni are pacientul. Chiar zilele trecute a fost un caz de la Turda, l-au adus, i-a făcut CT, l-au plimbat vreo 3 ore pe la spitale. A plecat ambulanţa la 8 seara şi a venit la 3 dimineaţa. Cu un caz! Eu de 20 de ani de când am venit în Ambulanţă tot aştept să se facă acel Spital de Urgenţă, să se pună prima cărămidă, că atunci vor începe să-l construiască. S-ar salva multe vieţi.

20 de ani petrecuţi pe Ambulanţă… Cum arătau ambulanţele în 1996?

Erau break-uri, TV-uri… Greu, nu era căldură în ele, nu era aparatură, nu era dotare, nu porneau la prima cheie, trebuia ca echipajul să împingă maşina… Acuma e altceva. Dar de vreun an sau doi n-am mai primit maşini. Cum să vă spun? Ăstea sunt nişte maşini care lucrează non-stop. Durata lor de utilizare se înjumătăţeşte faţă de celelalte maşini. Vă daţi seama, numai firele ălea de la EKG de câte ori le întinzi şi le strângi într-o tură… Se uzează. De aia, noi am avea nevoie ca în permanenţă parcul auto să se reînnoiască. Dar, din păcate, ştiţi problemele care sunt în România.

Am aflat cum arată o zi din viaţa domnului Ion Bartolomeu atunci când se află la muncă. Dar în zilele libere, ce face de obicei? La ce oră se trezeşte, bunăoară?

Ştiţi cum este? Când lucrezi aşa, ca noi, în ture, nu mai ai un bioritm normal. Totul ţi-e dat peste cap. Te culci seara târziu sau dimineaţa devreme. Asta ne uzează ca pe nişte maşini de ambulanţă. Dar, când mă trezesc, primul lucru: cafeaua. Dacă sunt liber, încerc să găsesc tot felul de activităţi de relaxare, ca să mai elimini stresul, pentru că noi, vorba unui coleg, suntem tot timpul ca o oală sub presiune. Dimineaţa mai ies cu nişte foşti colegi taximetrişti, mai respectă ei ora aia de cafea, aşa că mă duc să mă văd cu ei. Apoi, mai ies prin parc, cu bicicleta. Prânzul îl servesc singur, pentru că soţia lucrează în tură de 8 ore, copiii sunt la şcoală. Când vin după tura de noapte, ei sunt plecaţi. Seara se reuneşte familia şi, în principiu, prefer să nu discut de cazurile de la Ambulanţă, sunt lucruri care aduc stres, care te afectează vrei, nu vrei. Nu-i mai încarc şi pe ei cu întâmplări neplăcute, tragice. Ne uităm la un film, discutăm despre altceva.

Salariile…

Nici mari, nici foarte mici, noroc cu sporul de stres. Dar ar fi loc de mai bine. Să zicem că sunt medii.

Mă gândesc că ar fi existat domenii în care ca şofer ar fi putut câştiga mai mult.

Da, sigur!

Şi-atunci de ce s-a făcut ambulanţier?

Mi-a plăcut şi îmi place. Nici n-ai scuze să tot zici că-i aşa greu. Dacă e greu, de ce mai stai? Îţi place ceea ce faci, te duci mai departe. Eu sunt o fire mai dinamică şi m-aş plictisi să stau într-un loc şi să fac acelaşi lucru în fiecare zi. Nu cred c-aş putea rezista. Dacă nu-ţi place la Ambulanţă, pleci! Dar, repet, intervine microbul ăla şi nu mai poţi să pleci. Şi când auzi pe stradă sirenele, te gândeşti: oare ce caz au? unde se duc? unde au fost? ce-au găsit? După 20 de ani de muncă ajungi să recunoşti maşinile după cum sună sirenele, ştii cine poate fi pe ele. Sigur că tresar când le aud! E vorba de solidaritatea care există între noi.

Ne apropiem de ambulanţa pe care o conduce. Deocamdată nu e solicitată. Deschide portiera. Prin staţie se aude o voce caldă, de la Dispecerat. Cineva, de pe o altă maşină, răspunde imediat: recepţionat, cod… Gata, zice domnul Bartolomeu, au preluat cazul. De undeva, din apropiere, se aude imediat sunetul strident, imperativ al unei sirene care-ţi face întotdeauna pielea de găină…

Dan Moşoiu