Sport pentru sănătate: Pasiunea pentru volei duce la performanță

Echipa de volei feminin de la Liceul cu Program Sportiv din Cluj s-a calificat în finala Campionatului Național de Cadete ce va avea loc în luna mai la București.

Articol editat de cristina.rusu, 30 aprilie 2016, 06:00 / actualizat: 28 noiembrie 2016, 16:28

Este o performanță care ascunde multe ore de antrenament dar și pasiune pentru acest sport.

Dan Izvoreanu a stat de vorbă cu două dintre jucătoarele acestei echipe: Aura Roşca şi Iris Porca din clasa a IX-a, dar şi cu cea care le este antrenor şi mentor, Honorina Borojni.

Dan Izvoreanu: Spune-mi te rog, Aura, când ai început tu să joci volei?

Roșca Aura: La sfârșitul clasei a IV-a.

DI: De ce ai ales sportul acesta?
RA: Doamna antrenoare a venit la noi în clasă, aveam o colegă foarte înaltă, cu mâini lungi și a întrebat-o dacă vrea să joace volei. Ea i-a spus că nu, că face pian și am zis că vreau eu. Așa am ajuns să fac volei.

DI: Dar înainte de asta ai mai jucat volei? Știai cu ce se…mănâncă? Pur și simplu ți-a plăcut ideea?
RA: Nu, niciodată. Mi-a plăcut.
Porca Iris: Eu înainte făceam dansuri și cum eram foarte înaltă, nu prea aveam șanse să ajung foarte sus cu activitatea acesta și atunci un prieten de familie care jucase volei și el și băiatul lui, a zis haide să căutăm undeva în Cluj, să te ducem. Și așa am ajuns la Liceul cu Program Sportiv unde am cunoscut-p pe doamna antrenoare, și mi-a plăcut foarte mult ideea de volei. Am mai văzut înainte cum mergeam cu persoana respectivă și am zis de ce, nu…poate am o șansă mai mare decât la alt sport.

DI: Și spuneai de doamna antrenoare, cum o cheamă? De cât timp vă antrenează pe voi?
PI: Honorina Borojni. Pe mine de patru ani și pe Aura de cinci-șase ani.

DI: O să vă rog să-mi spune-ți cum se împacă antrenamentele de volei, cu programul de școală?
RA: Dacă știi să gestionezi timpul ai timp și pentru tine și pentru odihnă și pentru învățat și pentru tot.

DI: Mai multă școală sau mai mult sport? Câte ore pe zi țin antrenamentele?
RA: 2-3 ore în fiecare zi…

DI: Învățătura cum merge?
PI: Suntem printre primele în clasă, și nu ne încurcă antrenamentele pentru că de aceea e Liceu cu Program Sportiv, să avem timp pentru sport.

DI: Timp liber mai rămâne?
RA: Da. Ajungi acasă, dormi, faci lecții și… mai ai timp să ieși în parc, la un film…

DI: Nu e o viață dură? Nu vă vine câteodată să lăsați tot, să vă distrați și să vă duceți într-o vacanță?
RA: Ba da, sunt momente, dar avem vacanțe și la volei și ne putem recrea atunci.

DI: Care e relația cu doamna antrenoare?
PI: Doamna antrenoare este o persoană severă, în cazul antrenamentelor, dar în afară putem vorbi cu ea foarte deschis, ne înțelege, ne dă sfaturi, ne ajută și e tot timpul, acolo, pentru noi.

DI: În cadrul echipei care sunt relațiile dintre voi? Vă mai certați, sunt invidii, sau formați o echipă unită, un fel de familie?
RA: Da, suntem o familie, în care și acolo sunt puține certuri, dar le rezolvăm între noi sau cu ajutorul doamnei antrenoare…

Echipa de cadete a Liceului cu Program Sportiv Cluj

DI: Tu spuneai că ești căpitanul echipei, ce înseamnă asta?

RA: Trebuie să le ajuți pe fete, să le echilibrezi tot timpul, să fii echidistant, să judeci, trebuie să coordonezi.

DI: Cum e Aura ca și căpitan?
PI: E probabil cea mai bună dintre toate, așa cum trebuie să fie orice căpitan, te ajută, e echidistantă, te mobilizează pe moment când simți că nu mai poți; câteodată are și ea nevoie de susținere… de aia suntem o echipă.

DI: Crezi că sportul, voleiul te formează de mic? Îți formează caracterul sau nu are nici o legătură?
PI: Da în totalitate. Te ajută să te formezi ca om, ca fizic, te dezvoltă din toate punctele de vedere.
RA: Da, există o foarte mare legătură, te schimbă cu totul sportul, caracter, personalitate…

DI: Cât timp te vezi făcând volei? Vrei să urmezi o carieră, să joci la o echipă mare, să fii o sportivă de performanță, sau după ce termini liceul te gândești să urmezi o altă carieră?
RA: Vreau să ajung printre cele mai bune și vreau să urmez în paralel și o carieră dacă este prosibil.
PI: Eu mi-am făcut un plan în minte. În principiu după fiecare campionat, am fost selectate în lotul național și da… acum cât suntem mici în România e ok, dar pe viitor cât de sus se poate, dar în afara țării.

DI: La ce facultate v-ați gândit să dați?
PI: M-am gândit să dau la Facultatea de Educație Fizică și Sport, să fac două profiluri kinetoterapie și volei.
RA: Vreau să dau la poliție, doresc să ajung agent federal, îmi place.

DI: Sportul te ajută și pentru această meserie, trebuie să aveți condiție fizică…Știu că ați avut un turneu greu, campionat de cadete, cum s-a terminat pentru voi?
RA: Ne-am calificat în finală, am dat tot ce am putut, chiar ne-am descurcat.
PI: Meciurile au fost grele, ușoare, frumoase din toate punctele de vedere, ne-au ajutat să progresăm…

DI: Când suferiți o înfrângere ce faceți?
PI: Pentru început supărarea este prezentă, bineînțeles, dar ne motivăm una pe alta, ne încurajăm, mai discutăm alte lucruri să putem să trecem peste momentul acesta.

DI: Tu de ce ai recomanda sportul unui copil din clasa a II-a sau a III-a și care nu a făcut sport până acum? De ce crezi că ar fi benefic pentru copilul respectiv să facă un sport, chiar și de plăcere, nu neapărat de performanță?
RA: Pentru că te dezvoltă atât fizic cât și psihic.
PI: Sportul te dezvoltă emoțional, fizic…și te ajută să te integrezi mai ușor, să socializezi mai mult.

DI: O rog și pe doamna antrenoare să ne spună câte ceva, deși e foarte răgușită după campionat, le-a încurajat mult pe fete…De când le antrenați pe fetele cu care am vorbit adineauri?

Sunt Honorina Borojni, antrenor, profesor la Liceul cu Program Sportiv Cluj. Fetele cu care am început selecția erau în clasa a IV-a, pe Iris am găsit-o în clasa a V-a – a VI-a, da de fapt a venit ea la sală cu ”bunicu de la volei” (așa-i spuneam noi), iar celelalte a IV-a, a V-a și a VI-a, în funcție de calitățile lor. Am pornit cu masă mare, peste 100 de fetițe și acum rămânem încet, încet, cu câte trebuie pentru o echipă de cadete. Pentru că facem performanță, sunt așa mai competitivă și le imprim și lor spiritul acesta, de a nu te descurca numai pe terenul de sport ci și în viață, să fie competitive… Poate am rămas ușor idealistă, încerc să le ajut cât pot.

DI: Ați făcut vreodată o socoteală câte sportive au trecut prin mâinile dumneavoastă de-a lungul carierei?
HB: Da, am avut o altă profesie; am terminat automatica, am revenit la prima dragoste, voleiul, printr-o conjunctură, inițial fără dorința de a face performanță. Dar având o clasă foarte bună la învățătură, în loc de educație fizică făceam volei și în doi ani au ajuns campioane naționale. Atunci mi-am schimbat profilul, am trecut la volei de performanță, mulți ani am fost la lotul național, 11 ani, la divizia A, la Centrul de excelență.

Am revenit la Cluj datorită unor probleme familiare și am luat munca, de jos. Din prima generație, care acum sunt mămici, mai am câteva sportive care sunt active, de pe plan național și internațional, multe sportive de mare valoare.

Tineretul ar trebui să preia munca noastră, să vină să stea alături de noi și să ducă munca noastră mai departe. Turneul care s-a încheiat a fost primul după 12 ani.

DI: Spuneau fetele că sunteți destul de severă cu ele atunci când este vorba de antrenamente. Așa se obține performanța, fiind mână mai de fier?
HB: Oricum mie mi se spunea ”doamna de fier” pentru că am lucrat ani de zile la CSU Metal Galați, dar performanța e cu rigurozitate, cu un program zilnic de muncă, de trezit, de alimentație și nu poți obține performanță fără o anumită disciplină… Poate sunt eu de altă factură, dar și colegii mei și antrenorii mei de la care am învățat meserie au fost severi.

Am fete care joacă în Champions League, campionatul internațional durează 10 luni, din 12. Două luni au liber, dar în momentul în care se prezintă la echipă, ele trebuie să fie pregătite.

De exemplu, meseria de sportiv la volei poate să dureze la un ”trăgător”, care are șansa să nu se accidenteze, 30-35 de ani. O avem în țară pe Alida Marcovici, care are peste 40 de ani și joacă în divizia A, în echipe fruntașe. Așa se spune că ele au viață mai lungă deși uzura intelectuală e mai mare.

În paralel ele trebuie să-și ducă viața de familie, să-și facă o carieră. Cariera de sportiv se termină la un moment dat. Atunci ele trebuie să aibă o pregătire și pregătirea aceia să și-o facă într-un domeniu de activitate unde să meargă cu plăcere la serviciu.

DI: Acum baza de selecție în ceea ce privește voleiul, față de acum 10- 15 ani cum stă la noi în țară? Sunt mai puține echipe care joacă volei acum, sau e într-un trend ascendent voleiul?
HB: În orice sport tot mai greu este să reușești să aduci copilul la sală, îl aduci în prima fază pentru fitness, cum spun eu, important este să reușești să-l aduci la sală. Din baza mare de copii care vin, pentru performanță, numai unii pot să urce spre vârful piramidei.

Noi tot sperăm ca voleiul să se dezvolte în continuare, deoarece, cel puțin pentru fete, e bun că își mențin feminitatea, iar la băieți, baza de selecție este ok, dar sunt foarte puține echipe. De exemplu: noi am început pentru cadete 51 de echipe, iar la băieți, acum se chinuie să-și adune să formeze un turneu final, deci 20 și ceva de echipe.

DI: Revenind la cariera dumneavoastră de antrenor puteți trage o concluzie, care sunt satisfacțiile cele mai mari care vi le aduce acest sport și această activitate?
HB: Prima satisfacție a muncii mele este bucuria de a crește generații, de a le vedea cum evoluează, de a le urmări (cum spun eu pe sticlă), la meciuri pe național, pe internațional, țin legătura cu ele și ele cu mine, îmi spun că s-au căsătorit, mă mai invită la nunți, botezuri, deci cariera îți dă satisfacția asta, că crești pe cineva și-l vezi acolo sus. Sunt copiii mei!

DI: Aveți și un motto după care vă ghidați? Și pe care îl impregnați și fetelor pe care le antrenați?
HB: Bucuria, victoria, amărăciunea înfrângerii și mergem mai departe

DI: De ce credeți că pentru un copil e bine să se apuce de sport, de ce credeți că-l ajută și nu-l încurcă, sau nu-i ocupă timpul degeaba?
HB: Spun exact ce simt eu. Nu mă mai gândesc ce simt copiii în ziua de azi, pentru că eu practic sunt un copil; pentru că lucrând cu adolescenți și copii am și eu doza aia de adolescentă și de copil…Când mă simt obosită sau campionatul este de lungă durată, timpul de odihnă este scurt, merg în natură să mă odihnesc și mă bucur când văd și la noi alergând fără jenă (că înainte îți era jenă să alergi), văd foarte multă lume că încearcă să se apropie de natură și să facă mișcare și realizează că de fapt acesta e motorul, să faci mișcare ca să poți exista!

Dan Izvoreanu

Radio Cluj se poate asculta și online, AICI.