Libertatea presei, de la Napoleon încoace, aceeași
Presa nu a fost niciodată 100% liberă şi nici nu poate fi, pentru simplul motiv că, şi în condiţii ideale, este subordonată adevărului, logicii şi bunului simţ.
Articol editat de , 3 mai 2016, 16:00
Cum realitatea nu este şi n-a fost vreodată nici măcar apropiată de ideal, evident că presa, mai exact jurnaliştii, au avut parte de niveluri diverse de libertate.
Un exemplu clasic de elasticitate jurnalistică ne-a rămas de la ziarul parizian Le Moniteur, care, în 28 februarie 1815, la debarcarea lui Napoleon în Franţa, după ce evadase din insula Elba, scria:
Monstrul corsican, urât de toţi francezii, a cutezat să păşească din nou pe pământ francez. Cu siguranţă, viteaza noastră armată îl va prinde şi-l va trimite acolo unde-i este locul.
În 20 martie 1815, acelaşi ziar avea o cu totul altă abordare:
Majestatea sa împăratul a ajuns la Paris. Francezii exultă de bucurie.
Sau, dacă vreţi ceva mai recent, verificaţi ce scriau jurnaliştii români în ediţiile din 22 decembrie 1989 şi cum s-au pliat ideologic 24 de ore mai târziu.
Nu e cazul să ne grăbim a-i blama. Jurnalistul este un angajat, eventual colaborator, care trăieşte din scris, sau vorbit, mai bine sau mai rău. De obicei mai rău. De aceea, nu trebuie pus semnul egal între jurnalist şi militantul care luptă pentru o cauză, din convingere sau din interes.
Jurnalistul, indiferent că scrie sau vorbeşte are întotdeauna un şef, care-i validează, sau nu, creaţia. În condiţiile ideale de care pomeneam mai înainte, validarea se face pe criterii strict profesionale. În realitate, prea adesea, criteriile de bază sunt dictate de politica şi interesele celor care conduc ziarul/radioul/televiziunea/site-ul cu pricina, şi abia apoi intră în discuţie priceperea profesională. Adesea, priceperea nici nu mai contează, dacă e să analizăm prestaţia atâtor şi atâtor jurnalişti, mai ales tineri. Semidocţi, cu o cultură generală precară, cu calităţi profesionale de la mediocru în jos, dar menţinuţi, o vreme, în funcţii pentru că acceptă orice dispoziţie, oricât de mizeră, sunt plătiţi la fel de mizer şi sunt daţi afară periodic, nu cumva să devină profesionişti adevăraţi, care merită – şi pretind – respect şi o salarizare decentă.
Fără a trage spuza pe turta proprie postului nostru de radio, trebuie totuşi spus că, în ultimele decenii, singurele instituţii media care-şi mai respectă, cât de cât, menirea, sunt cele publice. Cu sincope, cu hopuri, dar se menţin în limitele normalităţii. Publicul, însă, a fost alimentat decenii întregi cu spectacole ieftine, de prost gust, care i-au coborât dramatic nivelul pretenţiilor. Un lucru e limpede: libertatea presei nu poate fi considerată ca atare în lipsa bunului simţ.
Înainte de 1990 se spunea că presa are trei obiective: să-şi informeze publicul, să-l formeze şi să-l distreze.
Nu se pomenea nicăieri despre manipulare şi spălarea creierelor. Din păcate, senzaţia tot mai pregnantă că presa manipulează şi minte, indusă de mass media comercială, se răsfrânge asupra întregii bresle. Când omul descoperă că cinci ziarişti pe care-i admira sunt, de fapt, mercenari, va accepta cu greu că următorii cinci pot fi altfel. De aici şi scăderea catastrofică a încrederii în presă. Dacă în 1990 rar găseai vreun cetăţean care să nu înghită pe nemestecate tot ce se spunea în ziare, la radio sau la televizor, în prezent doar 3 din 10 români se mai declară fani ai jurnaliştilor. Cu atât mai mult cu cât mediul online a fost invadat de textieri amatori, mai mult sau mai puţin talentaţi, mai eleganţi sau mai din bardă, care, însă, au marele avantaj că nu-i obligă nimeni să respecte ui minimum de reguli profesionale, începând cu verificarea surselor. Despre responsabilitatea juridică nici nu mai pomenesc.
Rodica Tulbure i-a întrebat pe clujeni dacă au încredere în presă.
Unii au răspuns că da, majoritatea că nu. Un domn chiar a fost categoric: se minţeşte foarte mult.
Da, se cam minţeşte. Dar nu mereu şi nu peste tot.
Dan Horea
Radio Cluj se poate asculta online AICI:
