Virtutea e uşoară când ai ce-ţi trebuieşte…

„Virtutea e uşoară când ai ce-ţi trebuieşte” nu este o expresie curentă, deşi ar merita să fie, ci un vers dintr-o poezie a lui Eminescu, „Împărat şi proletar”. Este descrierea scurtă, dar completă, a unui adevăr esenţial: meritul trebuie apreciat şi – sau mai ales – după efortul depus pentru a-l obţine. La aceeaşi idee conduce şi zicala, privind valoarea milosteniei, care ne spune că „bănuţul văduvei face cât punga cu aur a bogătanului„.

Articol editat de Carmen Sas, 9 mai 2016, 08:31

Noi am fost învăţaţi, în ultimii 20 şi ceva de ani, că banul e totul. Cine are bani este frumos, deştept, simpatic, ce mai, o bomboană de om, pe care musai să-l ţii aproape.

La seminariile de dezvoltare personală te învaţă că, pentru a reuşi, este obligatoriu să te însoţeşti cu cei care deja au reuşit. Fireşte, nu ţi se spune şi că ai toate „şansele” ca oamenii de succes ori să te trateze ca pe o slugă, ori să te respingă, pur şi simplu.

Nimeni, însă, nu mai vorbeşte despre muncă, merit şi – atenţie! – generozitate. Mă refer la generozitatea adevărată, simţită şi manifestată discret, din bunătate, nu la pomenile azvârlite sărmanilor exclusiv cu presa de faţă, ca să consemneze filotimia barosanului.

Virtutea, în accepţiunea „învechită”, era o combinaţie de etică, bun simţ şi modestie. Un om virtuos nu aştepta recunoaştere publică, laude şi osanale, fiindcă acel soi de virtute îşi avea răsplata în ea însăşi.

De la o vreme, însă, prin virtute se înţelege (iarăşi, conform lui Eminescu) o atitudine părelnic bună şi frumoasă, care „ia ochii” celor din jur. Nu eşti virtuos dacă nu cotizezi pentru felurite cauze, una mai nobilă ca alta, de la salvarea gândacului păros la cumpărarea unei statui de Brâncuşi care, culmea, a fost retrocedată unor particulari, după ce fusese în proprietatea statului român.

Ce nu vrea nimeni să discute, detaliat şi pătimaş – sau în general şi rece, tot un drac! – este sărăcia tot mai accentuată a maselor de cetăţeni români, cu atât mai vizibilă şi mai revoltătoare cu cât este contrapusă unui număr infim de îndestulaţi.

Vreţi cifre?

La finele lui 2015, aveam 4,75 milioane de salariaţi. Dintre aceştia, 43.9% luau sub 1.000 lei/lună, 27,6% între 1.000 şi 1.700 lei/lună, 19,3% între 1.700 şi 3.000 lei/lună. Erau, însă, şi 34.000 de inşi care umflau, lunar, salarii de peste 10.000 lei! Atenţie, salarii, fără a mai socoti feluritele „beneficii colaterale” pe care cei cu asemenea lefuri le au şi care, adesea, le dublează veniturile. Nu pomenesc nici corupţia sau abuzul în funcţie, care le îngroaşă pungile chiar mai consistent.

Cu toate acestea, bizonul român nu-i respectă pe cei care, muncind din greu, câştigă un fel de ajutoare sociale, nu salarii, ci pe şmecherii care, prin orice metodă, mai puţin munca, s-au cocoţat pe scaune nemeritate dar aducătoare de prosperitate!

Este o hibă de caracter pe care o avem de când existăm ca popor. De la „Ciocoii vechi şi noi” ai lui Nicolae Filimon, trecând pe la Caragiale şi Constantin Rădulescu-Motru şi Cioran şi până la realităţile actuale, aceeaşi tristă constatare: nu ne respectăm valorile, ci vedetele.

Nu bănuţul văduvei, ci punga bogatului ne stârneşte admiraţia.

Bogat pe care, culmea imbecilităţii colective induse, îl considerăm un exemplu de urmat!

Virtutea la modă se cumpără cu bani, fecioria se reface prin himenoplastie, păcatele ţi se spală dacă te votează poporul. Totul contra cost, fără suflet şi fără credinţă.

Ce uită românii, deşi se declară majoritar creştini, este avertismentul lui Hristos, care-i alungase cu biciul pe cămătari din templu, şi care zicea: „E mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.”

Mai clar de atâta nu se poate.

Dan Horea