O zi din viața unui editor de carte

Satul în care s-a furat biblioteca haiducului Văsăluc Pinti

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 11 mai 2016, 06:00 / actualizat: 13 mai 2016, 11:43

În Runcu Salvei, de unde sunt eu, există ţărani care au biblioteci. Deci eu n-am crescut cu Biblia după colţul patului sau numai cu Abecedarul… Eu am crescut la ţară, printre ţărani care aveau biblioteci. Asta pe lângă bibliotecile profesorilor şi biblioteca şcolii. Am crescut cu biblioteca tatălui meu, a bunicului meu, biblioteca poetului autodidact Vasile Dâncu, biblioteca tâmplarului care era foarte căutată pentru că avea toţi clasicii acolo, groparul satului avea şi el bibliotecă, prima carte pe care mi-a dat-o a fost „Contele de Monte Cristo”. Cu aceste imagini ale micilor biblioteci, ale micilor rafturi, ale micilor puiuce în care se aflau cărţi, ale valizelor din lemn cu care se pleca în armată şi pe care oamenii le deschideau duminica pentru că în ele îşi ţineau cărţile, cu aceste imagini am crescut…

Vasile George Dâncu m-a invitat la sediul editurii. Vezi să nu ajungi pe Maşiniştilor, mi-a spus, nu ştiu de ce toţi ajung acolo, în loc s-o ia pe Mecanicilor! Mda, în viesparul de la vestita intersecţie a celor 7 străzi, m-am pomenit pe Crișan. Am făcut de două ori sensul giratoriu până să intru pe strada corectă. Editorul mă aştepta în „târnaţ”, adică în micul balcon al clădirii cochete de pe Mecanicilor 48. Fuma. Parcă se lăsase… Mă distrez şi eu, zice, slobozind un fuior anemic de fum. După care începe să râdă, aşa cum râde Vasile George Dâncu. Mai întâi uşurel, apoi din ce în ce mai sănătos, mai zgomotos şi îndelung, ca şi cum ai trece brusc ambreiajul maşinii dintr-a doua într-a patra, după ce ai apăsat sănătos pe acceleraţie. Bine, Vasile râde din toată inima, încât dacă nu te ispiteşte şi pe tine râsul lui, mai că ţi se face ruşine. Trag şi eu de două ori din ţigara mea electronică. Cum dracu’ poţi să fumezi din ălea? Adevărul e că nici eu nu ştiu. Dar ştiu că merge. Bun. Intrăm în biroul directorului. Stai că vin imediat, zice. Ce să-ţi dau, o cafea, o vodcă, o apă? Pe masa lungă, ovală, e o mică harababură: cărţi, reviste, ziare. Dezordinea aceea care-ţi mângâie ochiul şi care-ţi şopteşte parşiv că ţi-ai greşit cariera. Se întoarce. Chiar nu vrei nimic? Din pragul uşii îi spune unei domnişoare să nu-l deranjeze nimeni. Secretara? Nu, n-am secretară. De altfel, nici birou n-am avut până acum doi ani. Mă duc să-mi aduc cafeaua! Privesc diplomele de pe pereţi, înrămate frumos, diplome pe care editura „Şcoala Ardeleană” le-a primit la diverse festivaluri, târguri, sau cu diferite ocazii. Sunt multe, dar mai sunt încă locuri goale pe pereţi. Îl aud vorbind. Clar, i-a sunat telefonul. Dacă nu-l închide, n-avem nici o şansă să stăm de vorbă pe îndelete. Revine. Bun, să începem, dragu’ tatii! E alintul lui preferat. Se aşează pe scaun, pornesc reportofonul. Stai, mi-am uitat cafeaua!

[Nu stau la cafea. Niciodată nu i-am înţeles pe oamenii care stau, aşa, la cafea. Pentru mine cafeaua e un pretext. Colegii mei stau dimineaţa la cafea, e plăcerea lor. Eu beau o gură şi plec. Sau rămân numai de dragul de a povesti cu ei.]

A fost şi Văsălică sincer o dată în viaţă!

Nu ştiu, nu pot să-mi explic această dragoste a ţăranilor din Runcu faţă de carte… Un argument istoric ar fi că satul se afla în zona grănicerească şi s-a transmis din generaţie în generaţie dragostea faţă de şcoală, faţă de carte. Năsăudul e zona cu cei mai mulţi academicieni. Apoi a fost lucrul acela bun din perioada comunistă care a adus cărţi la cooperativă (magazinul sătesc, n.n.), în biblioteca şcolii. Am un unchi, care a fost mare haiduc şi, în consecinţă, a stat şi pe la Canal, de unde s-a întors teafăr… Pe lângă faptul că şi-a construit o gospodărie, a început să adune ani de zile cărţi. Le-a dus în târnaţ, aşezate pe rafturi, a făcut o bancă, un birou pe care a pus un caiet şi un creion, să te semnezi în cazul în care împrumuţi ceva. Ei, într-o lună n-a mai rămas acolo nici o carte! Mie tata nu mi-a dat voie să mă ating de cărţile unchiului şi muream de ciudă când vedeam colegi de-ai mei sau oameni în toată firea cum furau din biblioteca lui Văsăluc Pinti. Şi-atunci, am mers noaptea, să nu mă vadă tata şi ştiu că am bâjbâit pe acolo, prin târnaţ, şi din cele câteva puţine care au mai rămas, am înhăţat două cărţi. Am mers apoi cu o lanternă în podul casei, să nu mă vadă tata, şi acolo am văzut ce am luat: „Opere filozofice”, de Lenin şi „Velerim şi Veler Doamne” de Victor Ioan Popa. Prima nu mi-a folosit la nimic… Oamenii citeau în sat – sigur, nu toţi -, de la literatură de aventuri până la Tolstoi şi Dostoievski. Oho, şi ce comentarii extraordinare se făceau pe marginea cărţilor citite! Să auzi discuţiile fabuloase dintre poetul Vasile Dâncu şi finul lui, tâmplarul Vasile Mititean… Şi pe mine m-au luat în derâdere, după ce au citit „Universul Mama”, au zis că, în sfârşit, cu cartea asta a fost şi Văsălică sincer o dată în viaţă…

Tot o carte era prin pădure!

Am început să-mi fac şi eu o bibliotecă încă de mic. Aveam cărţi, ziare şi reviste. Unchiul meu era poştaşul satului şi eu umblam pe toate uliţele satului, pe toate văile, pe toate dealurile ălea – fac o paranteză, între ultima casă din sat şi centrul satului este o distanţă de 10 kilometri – cu ziarele, cu corespondenţa… Ei, pentru fiecare uliţă bătută primeam un abonament gratuit la „Luminiţa”, „Cutezătorii”, „Albina”, „Ecoul”, ziarul judeţean… Mă atrăgeau ziarele, îmi plăceau, am învăţat pe ziare să citesc înainte de a merge la şcoală. Ştiu că am avut o mică problemă la şcoală, pentru că eu scriam cu litere de tipar. Săraca învăţătoare s-a chinuit serios cu mine până m-a convins să scriu cu litere de mână. Paradisul meu era format din verdele văilor, al dealurilor, şi din negrul textului de carte.

[Citeam în pădure sau prin podul șurii, pe fân. Mai citeam într-un loc de unde se vede centrul satului ca-n palmă, a pus tata nişte brăduţi acolo şi o bancă. Abia când aveam 9-10 ani a fost introdus curentul electric acasă la noi, aşa că până atunci am citit la lumina lămpii de petrol. Pe urmă, în ultimii ani de comunism, se lua seara curentul electric și iar aprindeam lampa…]

Părinţii m-au lăsat în pace, pentru că şi-au dat seama că în treburile gospodăriei sunt irecuperabil. Erau convinşi că n-o să se aleagă nimic de capul meu, când vedeau cât de zăpăcit sunt. Mă trimiteau la cooperativă după petrol şi aduceam ulei, sau invers. Ori mă trimiteau în grădină să aduc morcovi şi aduceam sfeclă… Şi îşi puneau problema, sigur, cu dragoste, cu îngrijorare părintească: ce s-o alege de copilul ăsta? Ce va fi cu el, că n-are numai cărţi în cap? Şi la şcoală fentam matematica şi citeam. Faptul că citeşte e un lucru bun, dar băiatul e lipsit total de spirit practic.

[Maică-mea îmi spunea la un moment dat: dacă tot citeşti atâta, poate şi scrii despre noi, ce s-a întâmplat cu neamul nostru, cu satul ăsta! Zic: o să scriu mamă! Şi uite că am scris după ce a murit, săraca…]

Până la urmă părinţii mi-au cumpărat nişte mieluşei şi stăteam cu ei acolo, la marginea pădurii, aveam grijă de ei. În câteva zile, tot o carte era prin pădure!

Am început la Difuzare, căram cărţile cu rucsacul în librării

Nu, nu facem nici o pauză! Chiar nu vreau nimic, insistă degeaba. Cred că vrea să evadeze iar din birou. Mut reportofonul în cealaltă mână. E frumoasă povestea. Până la urmă, tot s-a ales ceva de capul lui! A terminat la Cluj Facultatea de Filozofie. După care…

Prima mea slujbă a fost de profesor, suplinitor la un liceu din Cluj. N-am stat mult acolo, câteva luni. M-am organizat, să zic aşa, mergeam la clasă cu Dicţionarul limbii române, cu Dicţionarul de filozofie şi încercam să-i lămuresc pe copii ce înseamnă un concept. Şi cred că am reuşit, pentru că nu predam o definiţie de o jumătate de pagină, la Logică, să spunem, ci le spuneam foarte simplu de unde provine termenul de conjuncţie, de disjuncţie – din latină, disiunctio, care înseamnă rupere. Ei, asta-i toată treaba! Cred că au rămas cu ceva copilaşii ăia, pentru că au plâns când am plecat.

Mă fascinau cărţile, editurile, librăriile… Aşa că am văzut că era un concurs la Editura Dacia, m-am prezentat şi i-am înnebunit pe oamenii ăia când au văzut că le ştiu toate cărţile apărute în ultima vreme, dar şi cu ani în urmă, cred că le ştiam mai bine decât ei. Aşa că m-au angajat. Am început la Difuzare, căram cărţi cu rucsacul în librării… Apoi am trecut în redacţie, am ajuns redactor-şef, după aia director pe-acolo. Am încercat să fac ceva, dar din păcate n-a prea mers, pentru că patronul Ion Vădan, Dumnezeu să-l odihnească!, era un mare visător, dar fără simţ practic. Nici măcar nu le dădea o şansă picioarelor să ajungă pe pământ…

În schimb, prin nu se ştie ce minune, se deşteptase în el spiritul practic, care îi lipsise cu desăvârşire în copilărie.

Chiar aşa e, s-au reactivat niște resorturi! Am devenit foarte organizat, îmi notam totul în agendă. Mi-am dat seama că pot să fac lucruri de care nu mă credeam în stare. Bine, când am început treaba la Editura Eikon, împreună cu prietenul Valentin Ajder, ne gândeam că o să facem, aşa, o editură de duminică, de bucătărie. Că noi o să ne vedem de ale noastre, o să scriem marile cărţi ale omenirii. Dar am văzut că editam o carte şi mai veneau trei autori la noi! Pe urmă, au venit tot mai mulţi, iar noi am fost nevoiţi să facem faţă. Nu-mi imaginam că o să ajungem aici. Acum, la Şcoala Ardeleană, avem avantajul că nu suntem o editură nici mare, dar nici mică. Într-o zi sau într-o anumită oră sunt editor, peste două ore sunt redactor-şef, într-o zi sunt secretar de redacţie, într-o zi trebuie să fiu administrator… Pot să fac şi corectură, fac şi coperţi, împreună cu graficianul nostru, Ioachim Gherman, sunt negociator, uneori difuzez cartea când colegii mei sunt pe teren…

[Abia după ce am învăţat ABC-ul muncii de editor mi-am dat seama că eu, de fapt, încă de mic, mă uitam la cum arată coperta, mă uitam la cuprins, la notele de subsol, citeam acele chestii tehnice, pe care lumea de obicei le ignoră, și le mai și țineam minte.]

Cele mai multe edituri din România sunt, de fapt, tipografii. Tipăresc volumul şi ţi-l pun în braţe. Noi luăm în seamă proiectele editoriale şi le promovăm. Sigur că autorii vin şi ne caută, ne propun cărţi. Dar sunt şi foarte multe proiecte editoriale pe care le-am gândit eu. De exemplu, am angajat un autor şi i-am spus: scrie cartea aceasta, gândeşte un proiect editorial în stilul ăsta! Multe cărţi le-am – sună urât termenul – comandat. Am gândit colecţii şi am capacitat autori să se ocupe de ele. Pe mulţi autori i-am revigorat, le-am reeditat cărţi apărute cu multă vreme în urmă. Sau le-am cerut unele noi. Sunt editori activi şi sunt editori pasivi. Eu mă încadrez în gama acelor editori activi care propun ceva, care impun ceva.

Sâmbăta sunt ministru de Externe!

Mai ai întrebări? Vasile, „dragu’ tatii”, zic în gândul meu, abia ne-am făcut încălzirea! Hai să vedem cum arată o zi oarecare, o zi obişnuită din viaţa unui editor de carte. La ce oră deschide ochii, bunăoară?

Mă trezesc cam târziu, în raport cu alţii, probabil, la 8 – 8,30. Ăsta e unul dintre viciile mele: îmi place somnul de dimineaţă. Dar la 10 sunt la lucru şi stau până când e nevoie. De obicei, dimineaţa sunt chestiuni administrative: difuzare, contabilitate. După amiază, facem chestii de nuanţă: coperţi, corecturi, alegerea unui text pentru coperta a patra. Luni e cea mai aglomerată zi pentru că avem şedinţă de redacţie unde discutăm toate detaliile editoriale. Am o zi specială sâmbăta. În general, atunci îmi cumpăr ziare, cărţi şi ies în oraş unde mă întâlnesc cu autori. Au fost zile în care am stat de la 10 dimineaţa până la 6 dimineaţa în cafenea tot întâlnindu-mă cu diverşi autori. Sâmbăta sunt ministrul de Externe al editurii!

Şi, duminica, în sfârşit, închis în casă, între cărţi, pe facebook sau la televizor…

Am un televizor, dar i-am tăiat cablul, l-am tăiat într-o zi şi aşa a rămas. Era în timpul unei campanii electorale şi-mi spuneam: domnule, e campanie electorală, n-o să mă mai uit la televizor, să văd cum se ceartă politicienii. Şi, când ajungeam în faţa televizorului, tentaţia era mare, să mai rămâi, să auzi ce spune şi ăla, să-l vezi şi pe celălalt la un alt post. Şi aşa, într-o frumoasă zi de campanie electorală, am tăiat cablul şi a fost foarte bine. Dar de internet nu mă pot despărţi, sunt dependent de el, inclusiv de fenomenul ăsta facebook. Am o tabletă pe care o port în permanenţă cu mine, mai ales din raţiuni profesionale.  

Editorul care scrie e ca şi crâşmarul care bea

Bun, să revenim la zilele obişnuite, cele de muncă. La ce oră ajunge acasă?

Dacă ajung la 5 după-amiaza e sărbătoare, dacă ajung la 6 e o mică sărbătoare. De obicei, ajung cam pe la 7-8. Dacă ajung mai repede, încerc să dorm. Asta mai nou, am îmbătrânit şi eu. Oricum, seara încerc să citesc şi să mă uit la filme, pe internet, evident, la cele free. Le iau, aşa, pe ţări, caut să descopăr filme noi. Mă axez o perioadă pe o anumită ţară. Îmi plac, îmi plac filmele foarte mult.

Ştiţi, omul e capricios. Şi-a găsit post într-un liceu din Cluj imediat după terminarea facultăţii, în 1997, ceea ce nu era la îndemâna oricui. Avea şanse să obţină titularizarea, ce mai, avea drumul deschis spre o carieră didactică, numai că i-au căzut ochii, aşa, din întâmplare, pe un anunţ al unei edituri. Ei, dar dacă mâine zice: gata, scoatem ultima carte şi închidem prăvălia?

Eventual scot eu ultima carte şi mă retrag. Lucrurile ar trebui continuate aici. Pentru că există o echipă pe care am format-o, care m-a format. Dacă m-aş supăra pe viaţă, aş renunţa eu personal. Editura ar rămâne în viaţă.

Şi care ar fi acea ultimă (Doamne, fereşte!) carte?

Cred că mi-ar plăcea să editez o antologie de poezie, făcută de mine sau împreună cu mai mulţi prieteni. Cele mai frumoase poeme ale lumii… Deocamdată, însă, nu mă văd făcând altceva. Probabil mă voi retrage la mine la Runc, dar nu ca să admir natura.

Să scrie!

Am eu o vorbă… Editorul care scrie e ca şi crâşmarul care bea. Aşa că încerc să omor un poet în favoarea unui editor. Şi de multe ori mi-a reuşit.

Să facă agroturism!

Nu sunt făcut pentru asta! Le-aş da la toţi de băut și de mâncat dacă aş deschide o pensiune.

Cred că o să înfiinţăm acolo un punct de lucru, pentru că tot mai mult mă trage aţa spre locul în care m-am născut. Sau o să fac naveta Runcu Salvei – Cluj.

[Ştii, l-a sunat un editor pe primarul din sat să facă o antologie cu scriitorii din Runc. Şi primarul i-a răspuns: nu vă supăraţi, da’ noi, runcanii, avem editura noastră!]

Dar dacă chiar mă întrebi serios, în câţiva ani vreau să fac din casa părintească o Casă a Părinţilor, unde să adun cele mai frumoase cărţi, texte, filme, cd-uri, fotografii, articole despre părinţi. Chiar aşa se va numi: Casa Părinţilor.

Gata? Gata! Şi nici nu mi-am băut cafeaua… Hai să ieșim afară, zic, în ”târnaț”, o bei acolo, la o țigară. Și vezi că în curtea editurii a crescut iarba cam mare! Vrei să vină poetul Vasile Dâncu sau tâmplarul Vasile Mititean s-o cosească? Editorul începe să râdă sănătos, din toți plămânii, așa cum râde întotdeauna Vasile George Dâncu. Văsălica din Runcu Salvei, am vrut să zic.

Dan Moşoiu