„Doar cu Dumnezeu în lume; Ursitul”- autor, Ileana Pisuc

Vineri 13 mai, de la ora 13.00, Sala Radio Sighet a găzduit lansarea primului volum al dnei Ileana Pisuc- „Doar cu Dumnezeu în lume;Ursitul” (Editura Valea Verde, Sighet 2016), în cadrul celei de a treia ediții a Weekend-ului artistic, un eveniment inițiat și promovat de Editura Valea Verde și Radio România Sighet.

Articol editat de , 15 mai 2016, 10:45 / actualizat: 1 martie 2017, 14:32

Despre carte și autoare au vorbit, în ordine: Ionică Mariș, coordonatorul Editurii Valea Verde, fostul director al Muzeului Maramureșului din Sighet, prof. dr. Mihai Dăncuș ( unul dintre cei mai reprezentativi etnologi şi etnografi din România), cel care semnează și Prefața volumului, părintele protopop Filip Onisim, dl. profesor Alexandru Mărculescu și d-na profesor Rodica Gheorghiu, cea care a pregătit și un adevărat moment de încântare și surpriză împreună cu corul Parohiei greco-catolice, Cristos Rege (din care face parte și d-na Ileana Pisuc). Prestația vocală a extrem de talentatei Andreea Mariș, elevă în clasa a VI-a la Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, a completat în mod fericit evenimentul. Volumul este tipărit la Tipografia Aska Grafika, Sighet, iar design-ul grafic îi aparține Andreei Ștefania Kadar.

O excelentă recenzie a cărții este realizată de Roxana Pontoș, jurist:

Naștere. Viață. Căsătorie. Moarte. Sunt etapele omului pe acest pământ, căci ,,toți se nasc spre a muri și mor spre a se naște ”, sunt trăirile unei femei simple, care rămân pentru urmași prin cuvintele rescrise de fiica domniei sale, sunt un gând de aducere aminte care permite menținerea vie a imaginii ființei ce nu mai e aici, pe acest pământ , dar care ne însoțește pretutindeni.
Nu rețin dacă undeva în carte e menționat numele de botez al MAMEI doamnei Pisuc dar îmi voi permite să redau acum afirmația fiului meu care spunea că MAMELE nu ar trebui să aibă niciun alt nume pentru că MAMA e cel mai frumos cuvânt, e cea mai dulce și caldă formă de alint, e un cuvînt unic, e un nume neasemuit sau, așa cum spune un proverb evreiesc, ,,Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni așa că a creat mamele”.
Într-o lume în care ,,toate trec pe dinainte” și în care nu avem timpul necesar să ne aplecăm suficient asupra celor de lângă noi, o carte dedicată MAMEI este ceva ce ne reamintește că ar trebui să prețuim mai mult ființele dragi nouă atunci când sunt în viață, cât le avem lângă noi, cât ne mai pot certa pentru lucrul făcut fără a ne ridica la ceea ce ne-au învățat ei, părinții noștri, cât ne mai pot întreba dacă ne e bine, dacă avem tot ceea ce avem nevoie, cât mai pot să ne ofere puțin din puținul lor, din inima lor.
Titlul cărții este sugestiv și m-a dus cu gândul la un citat al lui William Makepeace Thackeray care afirmă că “Mama este numele lui Dumnezeu pe buzele și în inimile copiilor.” Mama este legătura dintre noi ca ființe pământene și eul nostru spiritual.
Incursiunea prin viața Mamei doamnei Pisuc ne descrie vremuri de istorie grea, în care greutățile, tristețea, moartea erau o carcteristică a vieții cotidiene. În care clipele lipsite de griji sunt puține, dar cu atât mai prețioase. Imaginile descrise te fac să vezi copii de toate națiile alergând prin praful de pe ulițele satului, bucurându-se de clipele copilăriei, făcându-și joc din orice lucru, păpuși de cârpă ori păstrând vreme îndelungată puținele bunătăți aduse de părinți de la târg, de la oraș. E o lume vie, în mișcare, în care comercianții îți vând din ușa prăvăliei o droaie de lucruri trebuincioase într-o casă, oamenii își lucrează pământul pentru a asigura traiul familiilor lor sau pentru a plăti datoria către cei mai avuți. Am văzut oameni la coasă și copii transformați de greutățile vieții, peste noapte, în oameni maturi, ce trebuie să găsească o cale de supraviețuire a lor și a fraților mai mici, lucrând la stăpân și încercând să găsească înțelegere la ,,bdirău” pentru a fi mutați, din casa lor de copii orfani ,”chiriașii” nemți . Cred că dacă stai și citești în liniște cartea poți auzi vocea mamei depănând amintiri, în timp ce, cu siguranță, trebuie să facă un lucru de-al casei. E vocea mamelor și a bunicilor noastre trăitoare în acea epocă, e o voce liniștită, povestind domol, în limba ”moroșănească”, fără patimă, fără ură, poate doar cu puțină nedumerire, de ce în vremuri grele oamenii nu mai sunt oameni și sunt uciși doar pentru că au încercat să dea unuia aflat în nevoie, o cană cu apă.
Peste toate se ridică imaginea MAMEI, care își crește copiii, să ajungă ,,gazde”, care își jelește bărbatul plecat prea repede din lumea celor vii, în tăcere, pentru a nu face copiii să sufere, care pune toată suferința adunată în horile cântate. MAMA care știe să-și învețe puii că pe lumea asta oricâte greutăți sunt, le treci mai ușor dacă ai credință în Dumnezeu. Credința e temelia existenței, e puterea de a merge mai departe, de a sta drept în vâltoare, e puterea de a prinde rădăcini. E sprijinul pe care MAMA doamnei l-a avut necondiționat atunci când propriii părinți au plecat la cele veșnice. Răsplata pentru această credință nestrămutată a fost căsătoria cu un om bun, așa cum s-a rugat la deschiderea cerurilor.
DOAR CU DUMNEZEU ÎN LUME ne prezintă o pagină de istorie a acestor locuri pe care nu o găsim în nicio carte de istorie scrisă. E istoria trăită din plin, cu toate ororile aduse de război, cu nedreptăți , cu eroi cunoscuți sau necunoscuți, cu ocupațiile care au marcat istoria Maramureșului de acum un secol. Am văzut, pe rând, trupele române retrăgându-se în lacrimi și zdrențe din Maramureșul cedat în urma Diktatului de la Viena, am văzut trupele ungare, îmbrăcate bine, făcându-se stăpâne într-un ținut ce nu era al lor, trupele germane luându-le locul, apoi carele cu evrei plecând spre lagărele morții, pentru a nu mai auzi nimic, niciodată, despre cei mai mulți dintre ei. Apoi a intrat Armata rusă , ”de eliberare” în Maramureș. S-a întors și administrația română , pentru că românii nu au plecat nicăieri, niciodată. S-au legat de case, de biserică , de pământuri , de copii, de animale, au fugit în păduri, au tăcut, au suferit, dar mai presus de toate au crezut în Dumnezeu și s-au salvat, au mers mai departe, așa cum au știut, și-au sprijinit copiii să răzbească și ei în lume .
Povestirea Ursitul care e în încheierea cărții, e plină de tâlc, de magie – cum altfel în Maramureș ? – de povești cu vrăjitoare, cu iele, cu imagini desprinse din alte lumi, în ideea că de ceea ce ți-e scris nu poți scăpa , nu poți fugi , nu te poți ascunde .
Cartea în ansamblul ei o pot asemăna cu porțile cioplite ale Maramureșului autentic, pentru că prin ea am văzut și funia vieții și roata soarelui, am auzit bocetul de înmormântare și descântecul, am văzut bisericile mici, de lemn, în care intri fără teamă pentru că acolo te simți mai aproape de Dumnezeu , pentru că acolo sfinții și Maica Domnului sunt lângă tine, te sprijină și-i poți vedea. O carte testament, o carte rugăciune pentru MAMA. (Pontoș Roxana Călina Arabela)

Cuvinte calde, pline de emoție, a rostit și autoarea volumului „Doar cu Dumnezeu în lume; Ursitul”, d-na Ileana Pisuc pentru care, „această lansare  de carte este Oscarul meu”:

Mă simt asemeni lui Neculae Moromete cînd a luat premiul întîi.

Pălărie nu port (oricum la femei nu-i o problemă dac-o uită pe cap).

De altceva mi-e frică însă: să nu leșin pe scenă de atîta bucurie.

Neculae a avut noroc cu taică-su, care era acolo și l-a prins la timp. Și eu sper la rîndul meu ca prezența mamei, fie ea și eterică să mă susțină pînă la capăt, deoarece tot ce se întîmplă aici, azi, în acest loc, pentru mine are o semnificație aparte. Nu o dată îmi zicea: „așa mi-ar plăcea să grăiesc și eu la televizor sau la radio să le spun cîte știu.”

Și iată că după 20 de ani, de cînd am început „ROMANȚUL” ei, acest vis a luat ființă și unde? Într-o sală RADIO! Avea ea și o vorbă atunci cînd i se întîmplau lucruri neașteptate dar sperate: „Nu-s vrednică, n-am fapte, n-am credință pă măsură la cîte îmi dă Dumnezău.”

Așa și eu: nu-mi recunosc nici un merit, primesc cu recunoștință ceea ce mi se întîmplă, îmi recunosc doar rolul de „povestaș” ( vorba d-lui Ovidiu Pecican). Eu am avut doar urechea ascuțită pentru a recepta povestea mamei și a o închega în scris așa cum m-am priceput.

Recunosc că scrisul e modul meu de exprimare cel mai fidel. Și la școală scrisul m-a salvat. Mă ghiceau pînă și anumiți profesori că eram o fire mai timidă și atunci cînd trebuia să ies la răspuns, uitam tot.

În fața unei săli eram mută, dar în fața unei coli de hîrtie eram „maestră”. Dădeam tot, ba eram în stare să „dantelez” la greu, pe orice subiect.

Acum, în era calculatoarelor, eu nu-mi găsesc locul.

M-am trezit, m-am dezvoltat cu poveștile copilăriei, mai tîrziu am descoperit marile capodopere literare. Sunt o specie pe cale de dispariție care însă, la nevoie, învață și strictul necesar pe calculator, dar caietul și genunchiul îmi sunt cele mai la îndemînă mijloace de lucru.

Și acum, iertat să-mi fie saltul de la comparația cu Neculae Moromete la mulțumirile ce văd că se fac la anumite decernări de premii Oscar. Deoarece, pentru mine, această lansare de carte este OSCARUL meu.

În primul rînd le mulțumesc acelor persoane care se fac „vinovate” de acest eveniment din viața mea. În mod deosebit recunoștință veșnică față de părinții mei, care sînt sigură că de acolo de unde s-au dus se bucură cu mine văzînd că buna creștere nu e în vînt, ci își pune amprenta pe generații la rînd neuitîndu-și obârșia și își prețuiesc valorile cu adevărat.

Primii impresari mi-au fost cei din familie, care m-au încurajat. Am mai avut mici încercări pe la diverse publicații (Scînteia Tineretului, Graiul Maramureșului, Jurnalul de Sighet, Formula AS).

Dar- această carte n-ar fi fost posibilă fără aportul de specialitate al d-lui Mariș Ion care, de la început a fost deschis și poate curios în a adescoperi și acest gen de POVESTE și în cele din urmă de a o publica. Și pentru ca lectura acestei cărți să aibă o identitate și mai autorizată era obligatoriu ca Prefața să fie semnată de o personalitate a Sighetului, a d-lui profesor dr. Mihai Dăncuș.

Îi mulțumesc că și-a rupt din prețiosul timp al Domniei Sale și s-a aplecat asupra umilei mele lucrări. Nu sunt vrednică de atîta apreciere!

Mulțumesc Tipografiei Aska- Grafika, în mod deosebit d-șoarei Andreea Kadar pentru finețea cu care a contribuit la tot ce înseamnă grafică, alegera celor mai potrivite imagini pentru a reda cît mai fidel ceea ce eu am expus în scris.

Și acum închei cu o explicație.

Mulți m-au întrebat: de unde pînă unde acest limbaj neaoș?

Întrebați-l și pe acel lăutar ce cîntă la vioară fără a avea habar de note, tonuri sau semitonuri…Fiecare din noi le simțim că așa trebuie exprimate. Nu există reguli în simțire. Scrii și cînți cum îți dictează inima… Cînd obligi simțul să se exprime într-un anume fel, obligi FIREA să trăiască împotriva EI! (Ileana Pisuc)

Autor, Brîndușa Oanță

Radio Sighet

Puteți asculta Radio Sighet și on line AICI