Pe drum către Bistrița cu țiganii nomazi
Întâlnirea cu un grup de ţigani nomazi pe drumurile patriei este un lucru tot mai rar întâlnit într-o Românie ce se vrea europeană. Sau într-o Europă care investeşte mulţi bani în programe de susţinere a integrării sociale a comunităţilor de rromi de la noi. Şi totuşi, vechea Românie a tiganilor nomazi nu a dispărut cu totul!
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 21 mai 2016, 06:00
Într-una dintre zilele acestei săptămâni rulez pe DJ 151, care leagă Bistriţa de sudul judeţului, când văd oprită pe cealaltă parte a drumului, la intrarea în satul Vermeş, o coloană de cinci căruţe cu coviltir înţesate de ţigani. Fusese oprită de politiştii din comună, care discutau cu doi ţigani ce păreau şefii grupului. Tresar şi îmi amintesc că în copilaria mea poposeau în sat de câteva ori pe an asemenea nomazi şi timp de câteva zile satul se anima altfel. Opresc maşina şi cobor. Dau bineţe şi sunt primit cu bineţe.
Strămoşii noştri aşa se purtau, cu căruţe dintr-astea îmi spune unul dintre ţiganii care au coborât din căruţe.
Venim de la Târgu-Mureş şi mergem la Bistriţa. Le doresc sănătate şi bucurie la toată lumea!.
Îi întreb cu ce treabă şi aflu că se ocupă cu fierul vechi, cu câte un schimb de cai şi cu altele.
Nu facem nimic rău, domnule!, sunt asigurat.
Îi întreb dacă sunt tot timpul pe drumuri sau au, totuşi, case în care locuiesc. Să mai existe în România de azi astfel de grupuri de nomazi?
Avem şi case, avem şi veceuri la ele, dar acuma mergem aşa, pe derecţie. Îmi dai 50 de lei să iau pâine? Sau o ţuică? mă întreabă unul mai bătrân.
Din umbra coviltirelor au apărut lângă noi trei copii. Îi întreb dacă le place să umble cu căruţa astfel.
Nu ne place, că vrem să fim acasă, să muncim la vaci, îmi răspunde unul mai mărişor, să tot fi avut vreo zece ani. Mda, se schimbă generaţiile… Aflu că merg la şcoală în Recea Cristur şi că nu sunt îngrijoraţi că acuma o să fie puşi absenţi.
Terminând de parlamentat cu poliţiştii, unul dintre bărbaţii grupului vine să vadă ce se întâmplă.
Trebuia să îţi ceri scuze prima dată şi apoi să vorbeşti cu noi, îmi aruncă cel mai voinic. Îl întreb dacă el este bulibaşa:
Io-s şeful de trupă, da, da, da! zice el, cu tonul schimbat. Dar, nu pare prea vorbăreţ şi dă semnalul plecării convoiului, căci la porţile caselor din apropiere începeau a se ivi localnicii.
Mai fac două, trei fotografii şi zăbovesc preţ de un minut, privind cum se îndepartează convoiul de căruţe cu coviltir. Dintr-una dintre căruţe se iţeşte pentru o clipă şi chipul unei pirande, care îşi trage însă repede capul. Ce vor fi vrând să facă oamenii aceştia la Bistriţa? Până să-mi pornesc maşina mă încearcă o uşoară melancolie, căci tocmai mă întâlnisem cu un fragment de viaţă pe care-l mai trăisem acum patruzeci de ani, tablou pe care-l credeam risipit pentru totdeauna din România europeană.
Florin Săsărman
Radio Cluj se poate asculta online AICI: