La Clapa, în satul lui Pavel Dan, vechi şi noi poveşti despre pământ si oameni[VIDEO]

                                                                                                          “Pământul e atât de întins şi de gras, încât săul lui                                                                                                          îi  rămâne pe degete celui care îl scormoneşte mai mult…”

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 26 mai 2016, 22:03 / actualizat: 18 ianuarie 2018, 22:25

Pavel Dan, “Urcan bătrânul”

În centrul Tritiului e un mic şantier: se construieşte un sens giratoriu. Spre Clapa? La dreapta! Ajungem în faţa altei intersecţii. Coborâm, din nou, geamul portierei. La dreapta! Urcăm o bucată scurtă de drum, până când în faţă ne răsare un pâlc de case. Pe marginea şoselei pietruite, nici un indicator, nimic. Să fie Clapa? Mergem mai departe. Şirul caselor se termină, urmează câmpuri pe care a lucrat mâna omului, apoi alte case. După care… nimic. Ba, o altă răscruce de drumuri. Noroc că de pe una din uliţe vine un tractor. Aici e Clapa? Aici! Asta e tot? Tot. Şi casa lui Pavel Dan unde e? Vă întoarceţi şi unde vedeţi un steag la poartă…

15 case răsfirate pe un drum pietruit (Câţi oamini mai sunt aicea? D-apoi Dumnezo ştie. Să vedem! Îs două… Mă, Mitrule, oare câte căşi mai sunt pă Clapa? Atâtea? Paişpe, vreo paişpe, domnule,cam aşa, ne va spune badea Emil), 30-35 de locuitori, 4-5 copii şi 2-3 mici fermieri: satul Clapa, comuna Tritenii de Jos, satul în care s-a născut scriitorul Pavel Dan, stins din viaţă la nici 30 de ani.

În faţa casei, sunt nu unul, ci două steaguri. Nu putea lipsi cel al Uniunii Europene. La intrare, o poartă frumoasă din lemn, şi lângă ea o placă din marmură, ca o carte deschisă: ”107 ANI DE LA NAȘTEREA SCRIITORULUI. PAVEL DAN 14 SEPTEMBRIE 2014.

În curte, iarbă multă, pomi, o fântână veche din piatră, unde, înainte vreme, îşi potoleau setea toţi oamenii satului, coborând de la câmp, o văcuţă, culcată la umbră, sub doi peri uriaşi. Ne întâmpină badea Emil Luca, soţul nepoatei scriitorului.

„Era fuicaş, aşa, fujea după oi, tăt cu cărţâle era-n straiţă”

Noi locuim aici de vreo 50 de ani, da’ casa are la suta de ani.

Mai e vizitată casa?

Şi-acuma, sâmbătă, o fost de la Cluj poate şi-o sută de copii. Uă, Doamne!

Scena asta cine a pus-o aici.

De la Primărie! Pentru serbări. Muzică populară, joacă artişti…

Vine lume multă?

Uăi de capu’ mieu! Între pomii ăia era plin de oamini. Şi vineau cu tarabe din alea, de vând mici şi tăt felul, bere…

Hm, o scenă în curtea casei în care s-a născut Pavel Dan! Festivaluri, dansuri, muzică populară, bere, mititei… O fi bine? Nu ştiu. Cert este că nu se potriveşte deloc lângă căsuţa veche şi fântâna din curte. Observ inscripţia aşezată pe peretele din faţă: DE AICI A PLECAT SCRIITORUL PAVEL DAN.

Da’ haideţi să vedeţi şi casa!

Trecem prin târnaţ, intrăm în camera de zi, apoi într-o odăiţă care mai păstrează încă mirosul ştergurilor, al lipideelor, al covoarelor urzite la războiul de ţesut. Tavanul, traversat de bârne, e foarte aproape. Pe pereţi, icoane vechi şi câteva fotografii înrămate. În două dintre ele, îl recunoaştem pe Pavel Dan, aşa cum arăta el în ediţiile succesive ale cărţii lui de căpătâi, apărută postum. Badea Emil ne arată „canapeiul” pe care dormea Pavel Dan când venea în vacanţe. Un lădoi din lemn de brad. Puneau pe el perne. Pernele care sunt clădite, ca odinioară, în ambele capete ale singurului pat din cameră. Într-un colţ, o etajeră cu cărţi. Printre ele şi o Biblie veche, roasă de timp. Ne întoarcem în curte. E cald.

Dumneavoastră când aţi auzit de Pavel Dan?

D’apăi o fost cu soacra fraţi. Şi io m-am căsătorit cu… Că io nu-s de aici de loc, că io-s din Tăureni, judeţul Mureş. Şi m-am căsătorit cu nepoata lui Pavel Dan. Trebe’ să sosască! Ea o avut o soră acolo la Tăureni, chiar numa’ gardu’ ne-o despărţât, ne-am cunoscut, am făcut târg şi gata! Am vinit io aici!

Tăureniul ăsta e departe?

Nuu… Uitaţi, haidaţi mai încoace, numa’. No, uitaţi! Hai, mai încoace, mai… Să vede o apă. No, acolo-i Tăureniu’!

Era cunoscut Pavel Dan prin satele ăstea!

Oioioioi! Da’ cum să nu? Păvăluc îi zâceau. Şi ştii cum îi mai zâceu? Zăludu’ Nastasii!

De ce-i ziceau aşa?

Era fuicaş, aşa, fujea după oi, după… tăt cu cărţâle era-n straiţă.

Tanti Ludovia Luca, nepoata scriitorului, este plecată momentan, aşa că schimbăm două vorbe despre Clapa cu un vecin, domnul Dumitru Naghi.

Io-s din Tritenii de Jos, da’ am vinit aici la casa socrilor. Am şi apartament în Câmpia, că am lucrat la Combinat, noroc că s-o închis după ce m-am pensionat. P-aicea tineretu-i dus mai tăt pân’ Spania. Şi io am cinci copii, tăţi îs duşi. Patru în Spania, o fată în Cluj. Da şi ea o fost dusă-n America. Ăştia tineri care-o mai rămas în Clapa, doi-tri, şi-o făcut ferme, au animale, utilaje. Socru’ meu cu Pavel Dan o fost veri. Îmi tăt spunea cum citea şi scria la lampă, cum o fost, săracu’, bolnav…

„Sta lângă cimitir şi tăite crucile le ştia şi de fiecare mort cine era”

Între timp, soseşte şi tanti Ludovica. Este îmbrăcată cu hainele bune.

Am fost de-am luat penzia. Am mărs pân’ la Triteni pă jos, am luat penzia, mi-am făcut nişte cumpărături, nişte erbiciduri…

Pensia mare, aşa-i?

Daaa, de 460! De nu ne-ajung medicamente să ieu. Am lucrat 31 de ani la ceapeu, aici era brigadă.

Da’ erbicidul pentru ce l-aţi luat?

Pentru porumb. N-avem ce face, că până anu’ trecut am săpat, da’ acuma nu mai suntem în stare. 50 de arii de mălai.

Cum s-a făcut de aţi rămas în casa asta?

Auzî! Mama me’ o fost soră cu Pavel Dan, o fost numa’ doi copii. Bunicu’, părintele lu’ mama o fost în America plecat şasă ani de zâle şi pe urmă o vinit cu bani şi şi-o cumpărat aicea loc şi s-o mutat aicea. Io aici m-am născut, în casa asta.

Cum de-aţi păstrat-o aşa cum a fost?

Auzî! Noi am vrut să facem casă nouă, da’ mama o zâs nu, că asta o păstrăm, o dăm la Sergiu, la băiat, pintru unchiu’ Pavel (profesorul clujean, criticul şi istoricul literar Sergiu Pavel Dan, unicul fiu al lui Pavel Dan, n.n).

Când s-a pus placa pe zidul casei?

În 1959. Şcoala din Triteni îi poartă numele, că familia lui s-o mutat oarecând acolo. Are şi un bust în faţa bisericii. Trebuia să-l pună aicea, să-l facă aicea, d-apoi aşa o fost, no. Atunci ne-o promis că fac şi-aicea, d-apăi, nu ştiu, după moartea mea, poate.

Văd că v-au pus aici şi o scenă!

Ne-o făcut scenă ca să ne izoleze un pic, să nu pot intra cu o căruţă cu fân, cu ceva…

Aţi fost de acord?

Ce să hi făcut?

Primăria cu ce v-a mai ajutat?

O făcut trotuaru’ ăsta, porţâle, placa aia la intrare… Da’ io văruiesc, io… mi-o mai adus câte-un sac de var, da’ restu’ io am întreţinut-o şi mie nu mi-o dat nime nici un leu. Io n-am primit nimic că am grijă de casă.

N-aţi apucat să-l cunoaşteţi pe unchiul dumneavoastră…

Nu, da’ era bine dacă… O murit la 30 de ani. O avut leucemie în sânge. Asta boală nu să poate nici acuma vindeca, cu tătă ştiinţa asta mare!

Dar ce vă povestea mama dumneavoastră despre el?

Îmi povestea că l-o dus cu caru’, că atuncea aşa era, l-o dus în cioareci, îmbrăcat ţăran, l-o dus la liceu la Turda. De-acolo l-o eliminat, c-o jucat o profesoară la un bal. Apăi el în Tulcea şi-o dat examenul de stat, un frate de-a lui taică-so era acolo. După care s-o stabilit cu familia în Blaj şi-o rămas după el un băiat de un an şi patru luni. O fost un copil de ţărani săraci, n-o fost de gazdă.

Dar îi plăcea cartea!

I-o plăcut cartea, că merea cu oile şi merea cu cărţâle-n straiţă. Era zburdalnic, ca tăţi copiii. Îmi spunea mama că sta lângă cimitir şi tăite crucile le ştia şi de fiecare mort că cine era. Vedeţi ăştia doi peri mari? Spunea mama că unchiu’ Pavel o ţinut de ei când i-o plantat.

După ce a apărut cartea „Urcan bătrânul” se zice că au fost probleme cu vecinii…

Da, da. Pă urmă s-o-mpăcat. Da’ ce s-o scris, s-o scris real. Nici mama, nici părinţii lui n-o ştiut că ce scrie el. Cartea o apărut după ce-o murit. Poate că dacă trăie, poate că erau în stare să-l lovească în cap.

Aşa supăraţi au fost cei din familia „Urcan”?

Aşa spuneau a noşti, că aşa o fost de supăraţi, de…

Personajul Urcan a trăit aici, nu?

Da, prima casă din sus de drum. O fost găzdaci.

Tanti Ludovica, ce era pe vremuri în Clapa?

Ce era? Era joc în sat, mereau oaminii la biserică în Triteni… O fost mai bine ca acuma. C-amu cu televizoarile şi cu internetu’… Şi copiii, trece copilăria aia din ei…

                                                                                                                     „În casa Urcăneştilor era acum pace deplină”

„Şi ala o trebuit să scrie ceva, or hi fost şi drepte, şi mai făcute, că aestea aşa să fac”

Ne luăm la revedere de la tanti Ludovica (pe care o vom cunoaşte mai bine în povestea noastră de duminică) şi trecem peste drum, un pic mai sus, unde a locuit protototipul personajului principal din nuvela “Urcan bătrânul”. În casa frumoasă şi gospodăria mare trăieşte acum tanti Maria Ceclan, soţia nepotului celui supranumit “Urcan bătrânul, dacă am intuit bine. Tocmai se întorsese de la sapă.

Am săpat la roşii, la ardei… O dat Dumnezo pân-amu vreme, aici pi la noi n-o fost rău, api cum a mai hi…

Nu vă lăsaţi de agricultură!

Nu, că alta n-avem! Noi, ţăranii, de-aci facem ca să putem să trăim.

În câmp mai lucraţi?

Lucrăm, 5 hectare. Adică lucră copiii, ei plătesc. Copii am tri, tustri-s în Spania. Io numa’ patronez, cu erbicid, cu ce biată putem, aci-i grădina, păntru mine, aşe, să trăiesc, să am ce-mi trebe. Io, cu 400 de lei pensie, ce să fac? Am lucrat la ceape, aci era grajdu’, de la noi mai încolo.

Ce cultivaţi pe cele 5 hectare?

Porumb, grâu, orz, tăt feliu’! Mai vând din produse când n-avem porci, că amu nu mai ţin atâţia porci, că nu mai pot. Amu n-am numa’ unsprăzăce porci.

Cum a fost la ceape?

Într-o formă o fost mai bine ca acuma, că ce biată de bani făceai, ţâneai de ei. Amu tăţi îi băgăm în pământ şi, dacă dă Dumnezo, câştigăm ceva, dacă nu… Da’ n-o fost uşor nici atunci, domnule, şi nici acuma!

Oare când o să fie bine?

Acol’ dincol’, când ne mutăm! (râde)

Văd că aveţi o gospodărie mare, hambarele pline!

Ie, c-o dat Dumnezo roada pământului şi… Soţu’ mieu o fost bolnav nouă ani de zâle cu picioarele tăiate, aşa ni ia, şi-amu-s tri ani m-o părăsit cu tătu… S-o chinuit şi nu tare. Că aşa forţă o avut şi aşa s-o descurcat, mulţam la Dumnezo! Nu ne-o fost greu aşa cu el, ştii? Avea cărucior, s-o descurcat, merea sângur la baie. Cum să zâc? Nu s-o pierdut, că doară cum o rămas aşa, ca şi când aşa s-ar hi născută, aşa o fost.

Ajungem şi la „Urcan bătrânul”…

Io ceva carte am avut, da’ nu ştiu ce s-o făcut, că atâta de rău îmi pare după ea, că n-am studiat-o cum trebe. Ce ştiu io ce-o fost? Urcan aista o fost moşu’ lu’ socru-mieu. Chiar cum o fost şi ce-o fost nu ştiu, că dumnealor nu ne-o prea povestit. Auzî! Şi ăla o trebuit să scrie ceva, or hi fost şi drepte, şi mai făcute, că aestea aşa să fac. Nu mai am cartea, cineva o pus mâna pă ea, da’ nu ştiu cine. Socru’ o ascuns sau nu ştiu ce-o fost. Nu pot să zâc nici şe, nici şe. Am trăit 30 de ani laolaltă cu socri, da’, mulţam la Dumnezo, n-am avut nici o problemă. Erau oamini harnici…

Şi găzdaci!

Aşa o fost, dară, c-o fost sângur la părinţi, cu 30 de… Că aşa scrie-n cartea aia, că zâce, la bunică-sa lu’ socru… o avut numa un iugăr de pământ şi bunicu-so o avut 37, şi-apoi o zâs că să sfăde’, zâce: coadă de oaie, tu ai băgat un iugăr în 30! (râde) Aşa scria-n carte, da! Mai mult scria şi de ei, că ei o fost aşa, oameni mai sărmani un pic. Plăcere n-o fost, ştii, o avut neplăceri atuncea, da’ după aia tăite o trecut.

Uite că a rămas în istoria literaturii ca personaj! Urcan, adică, moşu’ Valer Ceclan…

Bag sama, da. Io ştiu?

                                                                                                ”Mare-i lumea asta, Doamne! Cât pământ! Și tot n-ajunge!”

Am dat un coşer de cucuruz’ pă o litră de sămânţă, ca să samân un hectar şi jumătate

Ieşim din nou în stradă. Într-o căruţă venea, din Tritenii de Jos, familia Mureşan, împreună cu nepoţelul lor, Cătălin, elev în clasa I. Căruţaşul se lasă cu greu înduplecat să tragă de hamuri.

Vinim din sat şi mergem acasă. Am fost să cumpărăm câte ceva, că dacă la noi aici nu este prăvălie… Băieţelul vine de la şcoală, o avut microbuz, dar l-am adus noi, dacă am fost în sat.

Îţi place cu căruţa?

O ţirucă… Un pic, da. Şi cu microbuzu’.

Nu-i cam pustiu în sat, ai cu cine să te joci?

Da. Mă duc acia la Denis şi mă mai joc cu el.

Domnu’ Mureşan, cum staţi cu munca? Lucraţi pământul?

Îl lucrăm, domne, da’ dejaba îl lucrăm. Nu câştigăm nimica. Lucrările-s prea scumpe şi produsul nost, indiferent ce îi, că-i lapte, că-i brânză, carne, cereale, îi de gratis. O trebuit să dau un coşer de cucuruz’ pă o litră de sămânţă ca să samân un hectar şi jumătate. Un coşer! Dacă tăt aşa mere, nu mai putem lucra pământu’. N-avem utilaje şi nu câştigăm nimica. Numa cât să trăim. Îs tăt felu’ de taxe pe noi. Atâta să mai lucră pământu’, după mintea mea care-s mai prost, până mai dă subvenţie. Dacă nu să mai dă, nu mai lucră oaminii. Nu că nu vor – nu mai pot! Io-s slugă la mine acasă, neplătită. Slugă! Avem oi, porci, vaci, cai, da’ dejaba. Brânza o ducem la Câmpia, o dăm cu 7-8 lei, cum putem. Şi-acolo plătim taxă.

Cum de aţi rămas în Clapa?

Păi, dac-aicea-i pământu’… Io am lucrat şi la IRTA, la Turda. Şi-am vinit aicea că la pământ îi mai bine. Apăi am gătat cu pământu’, am rezolvat… Hai, calule, că-i târzâu!

Deşi satul pare pustiu, pe drum continuă să treacă încoace şi-ncolo căruţe şi, mai ales, tractoare. Domnul Roşca din Tritenii de Jos tocmai erbicidase o palmă bună de porumb, undeva pe lângă cunoscuta Mănăstire de maici “Sfântul Ioan Evanghelistul” din Pădureni, sat aflat la o aruncătură de băţ de Clapa. Opreşte tractorul.

Bună ziua! Cum e viaţa la ţară?

Îi frumoasă, aşa, dacă te uiţi, da’ în rest îi greu. Îi greu că n-avem unde să vindem marfa. Cultivăm pământu’, creştem porci, vaci, oi… Şi preţu’ la porc îi, tri lei, patru lei maxim pă kilogram. Nu prea merită, da’ ce să facem? Altă sursă de venit nu avem. Combinatu’ l-o falit, noi numa’ din agricultură trăim. Mai avem noroc cu subvenţiile ăstea. Vindem la piaţă, cum putem, cum îi preţu’.

Noroc că aveţi tractor!

Oaminii au, nu au tractor, da’ pământu’ nu-l lasă, că de bine, de rău, mai au pensii, mai lucră. Aici pământu’ tăt îi lucrat, nu este nici o fâşie nelucrată. Oamini harnici. Că am zâs că să mai fie în zona asta dublu suprafaţa şi s-ar lucra. Sunt câţiva tineri, au tractoare, au animale… Da’ v-am zis, asta-i problema, la desfacere, la marfă.

Poate dacă aţi avea Asociaţie în Triteni, aţi primi şi finanţare europeană!

Domnule, io nu aş trăi să văd în Tritiu asociaţie. Că nu cred că oaminii vor să se mai asocieze. S-o săturat de colectiv.

Tractorul gâfâie de câteva ori la pornire, se zdruncină din încheieturi, după care ne lasă într-un nor de praf. În josul drumului, pe un loc în pantă, tanti Ana Şasa întorcea cu furca brazdele de fân.

Viaţa la ţară? Tre’ să lucri ca să ai ce-ţi trebe. Aicea la ţară, dacă am mere să cumpărăm, ce-ar hi de noi?

Aţi cosit iarba cu cositoarea?

O şi întors-o cu cosâtoarea, da’ am gândit că s-o mai întorc un pic să se uşte. Ioi, să nu vă lovesc!

Nu vă temeţi! Să-mi daţi şi mie să întorc două-trei brazde! Ce fac oamenii în sat?

Aicea cu pământu’, mai sunt care au servici’. No, uite, şi copilu’ ăla-ni-ia discuieşte, să-şi puie varză, uite, şi vecinu’ di jos îi la lucru… Aici dacă n-ai vacă, n-ai porci, găini, pui, ce faci? Avem mult pământ, c-am cumpărat. Da’ vindem bucatele foarte greu. Zarzavaturile le ducem la Câmpia, la piaţă. No, ştiţi să întoarceţi fânu’?

Da’ cum să nu ştiu? Sper că n-am uitat!

Mă plimb câţiva metri cu furca prin fân, după care i-o cedez doamnei Şasa (no, da’ ştiţi!), şi aşa am întârziat-o de la lucru.

„Aicea nu este zi să stai în făgădău, să meri la crâşmă, să bei”

Domnul Virgil Popa este unul dintre micii şi încă tinerii fermieri ai satului. Cultivă legume pe câmp şi în solarii, creşte porci, munceşte pământul. După ce a fost disponibilizat de la locul de muncă din Turda, a lucrat câţiva ani, fără mare haznă, în străinătate, după care s-a întors acasă, la pământ. Trecem pe lângă un strat mare cu… nu ştiu cu ce e, dar aroma pe care o împrăştie în jur e pătrunzătoare.

Îi cimbru! Ia şi rupe un pic! Ăsta se bagă la toamnă-n murătură.

N-avem nici un venit. Noi trăim din agricultură. Oamini gospodari, muncitori, cum îţi ari aşa mănânci. Aicea-i varza de toamnă. Răsadul ăsta trebe să-l pun tăt mâine dincolo, unde se preăgeteşte terenu’, trebe să-l pun că vin ploile. Numa să ne ferească Dumnezo de-o grindină… M-o costat 5 milioane sămânţa, un strat de 30 de metri. Ca să pui un hibrid bun, să se facă o varză bună, cu frunza subţire… ia uitaţi-vă aici!

No, aţi scos-o din pământ!

N-are nimica, că io asta, după-masă, tre s-o depozitez în lăzi şi cu maşina de plantat, cu tractoru’, o plantez. Plantăm firu’ care-i mai viguros, restu’ mai aşteaptă o săptămână-două. Nu ştiu, am sperat că merge mai bine, da’ tăt mai rău şi mai greu merge. N-ai unde să-ţi valorifici produsele. Noroc cu subvenţia. Vine de două-tri ori şi să duce. Atâta avem norocu’ că mai dau oameni de credinţă din sat, unde mai sunt magazine, ne mai dau pe datorie, pe tabel, cum spunem noi, să putem lua erbicide, insecticide…

Unde o să duceţi atâţia cartofi?

Prin Cluj, pe la Dezmir, prin Câmpia, pe la Zau de Câmpie, în pieţele mai apropiate ca să poţi până-ntr-amiază să ajungi acasă, că mai ai animale. Şi astăzi am fost cu doi porci la târg aici, la Zau de Câmpie, şi n-am reuşit să-i dau. În solar am roşii, ardeioase. Roşii româneşti, gustoase, îs protejate, nu-s stropite.

Nu ştiu cum o să fie.Io am spus cătă nevastă: cât am sănătate şi mai pot munci, mai trag, da’… N-am o asigurare medicală, dacă mă îmbolnăvesc… Câteodată, când intru sara-n casă nu mai am timp să vorbesc, m-apasă somnu’, durerile şi oasele. Aici am o livadă tânără, cu meri, pruni, peri, mulţam la Dumnezo că s-o prins. Şi printre ei am pus ardei. La anu’ o să pun nişte usturoi de toamnă, nişte ceapă.

N-aveţi apa trasă aici?

Din păcate, nu. Primaru’ o spus că o să aducă apa, este ţava trasă, până la casa lui Pavel Dan. Io mi-am făcut un heleşteu săpat şi am o fântână de unde trag cu pompa. Doriţi să vedeţi? Când nu mai am apă, pun bidonu’ de o mie de kile în maşină şi o car din sat.

E mult de muncă!

E mult şi te saturi de lucru. Aicea nu este zi să stai în făgădău, să meri la crâşmă, să bei. Vreţi să vedeţi un porc bun, mare?

Vrem, cum să nu vrem. Intrăm într-unul din grajduri. Doi râtani mari, separaţi, şi, într-o altă boxă o mulţime de purcelaşi, nu prididesc să-i număr.

Asta acum o fătat. Hai, sus! O avut o cădere de calciu şi dacă mai stătea o spătămână-două şi nu făta, cădea scroafa jos. Asta-i cu doişpe coaste, n-are zece, ştii? Are doi metri, dintre cap şi pân la coadă. Doi metri are, măsurată. Marele alb. Merită atâta muncă? Cam 50 de lei îi unu’ din ăsta mic…

La aproape 80 de ani de la apariţia postumă a cărţii lui Pavel Dan, “Urcan bătrânul”, satul Clapa îşi trăieşe şi astăzi poveştile legate de pământ, de roadele lui smulse cu multă sudoare. Un ochi străin admiră negreşit peisajele încânătoare, dealurile semeţe şi văile adânci, pământurile lucrate până la ultima brazdă. Truda oamenilor, a puţinilor oameni care mai trăiesc în sat, i-ar putea rămâne, însă, ascunsă.

Dan Moşoiu

Video: ing. Călin Fărcaş