Tanti Ludovica, nepoata prozatorului Pavel Dan: „Nu vin cu plăcinte bătrâneţâle…” [VIDEO]

Tanti Ludovica Luca din satul Clapa, comuna Tritenii de Jos, locuieşte în casa în care s-a născut unchiul ei, prozatorul Pavel Dan. O casă mică, din pământ, cu tavanul jos, susţinut de bârne groase din brad. Împreună cu soţul Emil, se străduieşte să păstreze căsuţa şi cele două odăi aşa cum au fost şi acum aproape un secol. Dar mai ales să păstreze vie memoria scriitorului Pavel Dan, mândria familiei, a micuţului sat şi a comunei. Când am ajuns în ograda plină de pomi şi acoperită de iarbă, tanti Ludovica era plecată „în sat”. Am aşteptat-o.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 29 mai 2016, 06:00 / actualizat: 17 ianuarie 2018, 15:55

„Până anu’ trecut am săpat, da’ acuma nu mai suntem în stare”

Sărut-mâna? Unde aţi fost?

Am fost de-am luat penzia. Am mărs pân’ la Triteni pă jos, am luat penzia, mi-am făcut nişte cumpărături, nişte erbiciduri…

Pensia mare, aşa-i?

Daaa, de 460! De nu ne-ajung medicamente să ieu. Am lucrat 31 de ani la ceapeu, aici era brigadă.

Da’ erbicidul pentru ce l-aţi luat?

Pentru porumb. N-avem ce face, că până anu’ trecut am săpat, da’ acuma nu mai suntem în stare. Până anu’ trecut l-am mâncat săpat. 50 de arii de mălai.

Copii aveţi?

O fată. Îi căsătorită în sat, în Triteni. Are patru copii în Spania, duşi, străini, că acuma aşa îi viaţa asta… Dac-am ajuns să nu mai fie fabrici, să nu mai fie nimic, musai să fugă în lumea largă să-şi câştige o pită.

Tanti Ludovica, ce faceţi de dimineaţa până seara?

D’apăi, ce facem? De dimineaţa până sara-s tăt la lucru. Io trebe să mulg vaca, să-mi  încheg lapte, să-mi pregătesc tăt, cu nişte pui, cu nişte găini, cu ce este la casă, cu tăite bine. O ţâr’ de mâncare, că fără mâncare nu putem trăi. Auzî! Pentru noi… Nu ştiu, nu ştiu cum a hi când rămânem unul de alalalt, atunci a hi mai greu.

Seara vă uitaţi la televizor?

Mie nu-mi ajunge vremea să mă uit şi la televizor. După obosală de 8-10 ore, nu-ţi mai vine să mai stai şi la televizor. Numa aşa un pic.

„Merea cu oile şi merea cu cărţâle-n straiţă”

Cum s-a făcut de aţi rămas în casa asta?

Auzî! Mama me’ o fost soră cu Pavel Dan, o fost numa’ doi copii. Bunicu’, părintele lu’ mama o fost în America plecat şasă ani de zâle şi pe urmă o vinit cu bani şi şi-o cumpărat aicea loc şi s-o mutat aicea. Io aici m-am născut şi aici am rămas. Părinţii o murit, fratele o fost şi el aci, şi-am mai avut o soră la Tăureni.

Sora s-a dus în Tăureni şi soţul dumneavoastră a venit din Tăureni aici!

Aşa s-o potrivit. O fost vecini acolo.

Dar aţi făcut târgu’, că aşa ne-a zis domnu’! Cum se făcea târgu’?

Păi, te înţelejeai şi, no… Nici n-o viint socru’ aici, că ne-am căsătorit într-o seară şi pe urmă ne-am cununat. Nu ca acuma, că stau cu ani de zâle…

Ce condiţie i-aţi pus?

Nu i-am pus nici o condiţie. I-am spus că să ne înţelegem. Io am avut o fetiţă din prima căsătorie şi să ne înţelegem.

Ce vă povestea mama dumneavoastră despre Pavel Dan?

Îmi povestea că l-o dus cu caru’, că atuncea aşa era, l-o dus în cioareci, îmbrăcat ţăran, l-o dus la liceu la Turda. De-acolo l-o eliminat, c-o jucat o profesoară la un bal. Apăi el în Tulcea şi-o dat examenul de stat, un frate de-a lui taică-so era acolo. După care s-o stabilit cu familia în Blaj şi-o rămas după el un băiat de un an şi patru luni. O fost un copil de ţărani săraci, n-o fost de gazdă.

Dar îi plăcea cartea!

I-o plăcut cartea, că merea cu oile şi merea cu cărţâle-n straiţă. Era zburdalnic, ca tăţi copiii. Îmi spunea mama că sta lângă cimitir şi tăite crucile le ştia şi de fiecare mort că cine era. Vedeţi ăştia doi peri mari? Spunea mama că unchiu’ Pavel o ţinut de ei când i-o plantat.

„Rămân bătrânii a nimărui”

Tanti Ludovica, ce vârstă aveţi?

76 împliniţi.

Mulţi înainte! Cu sănătatea cum staţi?

D’apăi, aşa ni… Cu medicamente, că, dacă nu, nu să poate. Mai cu tensiunea, mai cu inima… Io vă spun că îi greu, nu vin cu plăcinte bătrâneţâle. Numa’ la ăştia tineri se-ntâmplă de tăt tineretu’ moare întâie. Şi rămân bătrânii. Rămân bătrânii a nimărui.

Păi, da, că ăştia mai tineri n-au crescut cu ce-aţi avut dumneavoastră în curte şi-n grajduri!

Nu, nu! Nu, nu, nu! Io cel puţân vă spui c-am umblat în piaţă cam 60 de ani, de la vârsta de 15-16 ani. Vindeam brânzeturi şi lactate şi de tăite. Şi-aicea în casa asta şi-n ograda asta nu s-o îmbolnăvit nime’. Şi-o fost… Vă spun c-o fost şi din Minister. Odată, numa’ ne-o apărut o maşină, adică nu o maşină, că şefu’ de post din sat o vinit  cu doi din Securitate.

Da’ ce le-a trebuit?

Păi atunci era pus pă demolare hotaru’! No! O viit şi m-o-ntrebat că cât îi intrarea? I-am spus clar, aicea n-am pus taxă! O viit în casă, trăie tata, atâta m-o-ntrebat că io zâc: auzî, io m-am băgat cu poziţie separată la ceapeu… zâc, io n-am dreptu’ la alea două arii şi jumătate de grădină? Cum să nu? Atunci o zâs… Că nu uit cât trăiesc, unu’ era într-o haină de piele, neagră, şi unu’ era într-un cojoc gri. O zâs cătă şefu’ de post: îţi ordon, azî îi vineri, da’ marţi femeia asta-i la Consil’ şi i-aţi dat drepturile de la ceapeu. No! Şi-aşe ne-o dat… Şi nu m-am temut că va vini cineva în casă, s-a băga şi te-ar obăli sau ţ-ar lua ceva din casă. Şi-acuma, vă spui sincer că ţî greu să primeşti pă cine nu cunoşti.

„O zâs tata că n-a vinde un iugăr de pământ să mă deie la liceu! Da’ aşa l-o dat pă două sticle de bere la colectiv”

Tanti Ludovica, ce era pe vremuri în Clapa?

Ce era? Era joc în sat, mereau oaminii la biserică în Triteni… O fost mai bine ca acuma. C-amu cu televizoarile şi cu internetu’… Şi copiii, trece copilăria aia din ei…

În Triteni aţi făcut şcoala, nu?

Da, acolo am făcut şepte ani. Şi-o zâs tata că n-a vinde un iugăr de pământ să mă deie la liceu! Da’ aşa l-o dat pă două sticle de bere la colectiv. No! Asta o fost situaţia!

A fost necaz mare când a venit colectivul?

Auzî! Nu s-ar hi băgat oaminii în colectiv. Ţi-o luat tăt, ţi-o luat vacă, ţi-o luat porci, ţi-o… porci, nu, da’ ţi-o luat car, căruţă, tăite!

Şi tatăl dumneavoastră n-a vrut să vă dea la liceu…

Nu, n-o vrut să mă deie. O zâs că da’ n-a plăti…

Poate ajungeaţi şi dumneavoastră scriitoare!

D’apăi nu scriitoare, da’ tătuşi ajungeam undeva mai… mai la oraş, no!

Aţi citit cartea lui Pavel Dan?

Da’ cum să n-o citesc? Da’ cum să n-o citesc?

V-a plăcut?

Da’ cum să nu-mi placă? Da’ cum să nu-mi placă?

Pe la şezători mergeaţi?

Amu io n-am prea apucat şezătorile, da’ ştiu că soru-mea merea în şezătoare. Şi erau clăci! Era o distracţie între tineret, nu erau… Nu erau câte îs amu!

„Cu straiţă de lână în spate meream la şcoală”

Sunteţi cam supărată pe lumea de astăzi!

Auzî! Nu-s supărată, nu-s supărată, da’ ştii ce îi? Pe mare drept le-o dat la copil! I-o dat la copil dreptu’ să hie mai sus ca părintele. Să nu ştie copilu’ de frică de părinte. Că nu să-l baţi şi să-l ăsta, da’ să ştie când i-ai spus că nu-i voie să meri… nu-i voie, atunci să aplece capu’ şi să ştie că nu-i voie. Sau, dacă o învăţătoare ţ-o zâs ceva… Că pă mine numa’ o dată m-o pus în genunţî în şepte ani de zâle, că am dat nişte flori la o altă învăţătoare.

Şi pentru asta v-a pus în genunchi?

Păi, mi-o atras atenţia că di ce m-am dus! Că el era certat, învăţătoriu’ cu învăţătoarea asta, şi di ce am mers şi-am dat flori la învăţătoare… Ţâi minte, no! Da’ acuma… Acuma îs profesorii umiliţi de copii. Măcar că acuma au condiţii. Că noi am umblat pe noroi, de… Meream cu straiţă din aia, dacă aţi văzut undeva, cu straiţă cu baieră, cu straiţă de lână în spate meream la şcoală, no! Şi am învăţat. Amu numa’ pe internet, cu tableta-n mână şi pe calculator! La un părinte nu aveai voie să-i zici „mă” sau „tu”, cum să zâce acuma. Că dacă aveţi copii sau sunteţi căsătorit, ştiţi că aşa-s copiii în zâua de astăzi.

Nepoţii vă mai vizitează?

Apăi, vin, vin când pot.

I-aţi crescut şi pe-aici? Au stat pe la dumneavoastră?

O mai stat. Numa’ doară dacă să duc în străinătate cam uită de bunici.

Vă e dor de ei!

Îs de două săptămâni în sat şi încă n-o fost la noi…

Ei, lăsaţi, că o să vină înainte de a pleca!

Io aşa gândesc, că dade-or vini. Sper, sper!

Tanti Ludovica, vă mulţumesc foarte mult! Să vă dea Dumnezeu sănătate!

No, da’ vreau să văd şi io… Aş vre’ să văd şi io interviul ăsta!

Numai pe internet se poate.

Da’ pă internet cam când s-ar da?

Dan Moşoiu

Video: ing. Călin Fărcaş