Prima pagină » Special RCJ » Poveşti de viaţă altfel de cum te-ai aştepta: De la India la Indiile Africii!

Poveşti de viaţă altfel de cum te-ai aştepta: De la India la Indiile Africii!

Ce mi-a stârnit curiozitatea vis a vis de Daniela Ţane şi de cartea ei, De la India la Indiile Africii, a fost ideea că o româncă, foarte tânără, a ales să îşi petreacă cei mai frumoşi ani, departe de confortul oferit de propria-i casă, într-o lume despre care nu ştia mai nimic dar pe care vroia să o salveze.

Articol editat de Carmen Sas, 31 mai 2016, 06:00 / actualizat: 31 mai 2016, 18:21

Ştii, mie nu îmi plac excursiile astea organizate, îmi taie tot cheful de călătorie. Important este, un pic, neprevăzutul.

Şi asta cred că spune totul despre povestea de viaţă a acestei fete aparent fragile dar care a dovedit o forţă interioară şi un psihic de neclintit. De ce?

Am ajuns în India în 1992, cu o bursă. Am fost printre primii studenţi români care au primit o bursă în India pentru studiul limbii hindi. A fost prima mea ieşire din ţară şi cred că a fost un fel de călătorie iniţiatică, în care eşti luat şi dat cu fundul de pământ la modul cel mai propriu. Visam la India dar nu realizam nimic din ceea ce avea să mă aştepte acolo. Am stat în nişte condiţii absolut basic, absolut minimaliste, am avut o bursă foarte mică, de doar 20$ pe lună, din care puteam doar să mănânc la hostel-ul la care eram cazată, nu am avut nici bani de acasă, nu vorbeam engleza şi nici hindi, aşa că vă puteţi da seama…în primele săptămâni am plâns în fiecare zi, nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmplă, eram înconjurată doar de studenţi asiatici, totul era foarte bizar. Păcat că nu mi-am publicat jurnalul de atunci…îi judecam pe ceilalţi după standardele mele de atunci şi după necunoaşterea mea.

Cu toate aceste prime experienţe şi impresii deloc calde din India, întoarsă în ţară, Daniela Ţane a studiat Ştiinţele Politice pentru a putea da examen pentru un post la Ministerul de Externe, unde a şi reuşit să intre, în anul 1996. Apoi a aşteptat 4 ani până s-a eliberat un post la Ambasada României din India, unde a lucrat ca şi ataşat cultural din 2000 până în 2004.

Întoarsă în India am încercat să profit cât mai mult de faptul că eram acolo şi am vrut să călătoresc şi să descopăr. 2 locuri m-au marcat în mod special: Risiches – unde am ezitat la început să mă duc, deoarece era deja invadat turistic, însă Eliade fusese acolo şi practicase yoga cu Sivananda şi trebuia să ajung şi eu acolo, nu pentru a face yoga ci pentru a adulmeca acel loc încărcat de spiritualitate. Ştii, eu râd un pic de căutătorii ăştia moderni ai iluminării, care practică o yoga pentru oameni grăbiţi, un soi de gimnastică care şi-a pierdut partea aceea spirituală dar care are meritul de a se vinde foarte bine. Al doilea proiect a fost legat de căutarea caselor în care a locuit Eliade în Calcutta, respectiv pensiunea doamnei Perris şi casa profesorului Dasgupta, pe care aş fi vrut ca România să pună niste plăci memoriale.

Un întreg jurnal s-a născut din aceste perigrinări prin India, plin de naivităţile neofitului, mărturiseşte Daniela, dar aşa s-a născut, totodată, şi o dragoste uriaşă pentru acel tărâm proaspăt descoperit, luat la pas mărunt în cunoaşterea directă a oamenilor simpli şi atât de speciali pe care îi găseşti doar în India: Iar oamenii, cu cât sunt mai săraci, cu atât sunt mai calzi!, mai spune Daniela.

Pentru că sufletul unui călător îşi găseşte linişte doar în căutări, Daniela Ţane s-a angajat ca şi delegat pentru Comitetul Internațional al Crucii Roșii şi a plecat în mai multe țări africane: Etiopia, Tanzania, Congo Kinshaha, Guineea Conakri şi Sierra Leone, Uganda şi Ciad. În Asia a făcut o misiune de 10 luni, în Nepal.

În India am stat 4 ani dau nu simţeam nevoia să mă întorc acasă, îmi doream să mai rămân, vroiam să mă implic în misiuni umanitare. Prima mea misiune a fost în Etiopia, denumită Indiile Africii în cartea mea, după o sintagmă folosită de geografii antichităţii, care îi confundaseră pe etiopieni cu indienii. Într-adevăr, există nişte asemănări culturale, etiopienii se îmbracă tot în haine asemănătoare, albe, în special bărbaţii (kurtele pijama albe) dar şi spiritul religios e asemănător. Şi percepţia Divinului în Etiopia mi s-a părut foarte asemănătoare cu cea din India. Etiopia este singura ţară din Africa neagră care are un alfabet, care are nişte cronici scrise ale împăraţilor etiopieni, lucruri pe care nu le găseşti în restul Africii.

E o altă lume acolo, mărturiseşte Daniela dar ce a marcat-o cel mai mult acolo, au fost consecinţele războiului:

În orăşelul numit Mekele, la graniţa cu Eritrea, în care în 1984 a fost centrul marii foamete, am trăit nişte experienţe care îmi vor fi vii toată viaţa. După războiul dintre Etiopia şi Eritrea, care a dus la crearea Eritreei si la trasarea unei granite care a separat întregi familii, etiopienii au rămas blocaţi în Eritrea şi eritreeni au rămas blocaţi în Etiopia. Numai Comitetul Internaţional al Crucii Roşii era abilitat şi recunoscut de cele două ţări să facă repatrieri, adică să îi transfere pe oameni dintr-o ţară în alta. M-a impresionat foarte tare un grup de trei zeci şi ceva de persoane de bătrâni eritreeni, foarte bătrâni, pe care i-am transportat de partea cealaltă a frontierei, pentru că vroiau să moară acasă. Abia se mai mişcau, erau foarte bolnavi şi noi i-am ajutat să se deplaseze. Apoi, m-au marcat iarăşi foarte tare copiii trimişi de părinţi din Eritreea în Etiopia, unde situaţia era ceva mai bună. Aceste familii (mixte în general, cu un părinte eritrean) alegeau în mod voluntar să se separe de copii, în speranţa că cei mici o vor duce mai bine dacă vor trăi în altă ţară şi şi-i trimiteau de cealaltă parte a frontierei. Înfiorător!

Poveştile spuse de Daniela sunt impresionante, s-a implicat în misiuni umanitare într-o mulţime de ţări, locuri pe care cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu le putem identifica rapid pe hartă, avem doar o vagă idee despre coordonatele geografice…dar de ce s-ar implica o femeie tânără, o româncă, în astfel de misiuni?

Munca aceasta umanitară îţi dă foarte multe satisfacţii umane. Uite, de exemplu, episodul din Nepal, în care am reunit un copil cu familia, a fost ceva absolut extraordinar! Este relatat în detaliu în cartea mea. O fată fusese răpită de rebelii maoişti, reuşise să scape, fusese recuperată de voluntarii Crucii Roşii nepaleze iar Comitetul Internaţional al Crucii Roşii plătise pentru ea, timp de doi ani de zile, să stea într-o casă de copii, să fie şcolarizată şi protejată. Când fata şi-a manifestat dorinţa să se reîntoarcă la părinţi, avea vreo 16 ani, a trebuit să o ducem în satul părinţilor ei, undeva într-un vârf de munte, la 3.000 m altitudine altitudine şi 3 zile de mers pe poteci de cel mai apropiat oraş. Familia ei era cea mai săracă familie din sat, tatăl ei se îmbolnăvise iar mama era singura care muncea. Mi-am convins şeful să îl ducem la spital, pe tată, ca să se refacă şi să îşi poată întreţine familia. Altfel ar fi fost iar cumplit pentru fată, care fie ar fi fost nevoită să muncească alături de mamă pe pământurile altora, fie ar fi fost măritată cu cineva mai bogat pentru a-şi putea ajuta familia. Oricum ar fi fost rău pentru ea! Şi a fost foarte emoţionant momentul în care i-am arătat mamei o fotografie color cu fata ei…mama a început să plângă, toţi cei care erau acolo cu noi, vecini de-ai lor, au început să plângă, a fost super emoţionant, pentru că ei nu mai sperau să o revadă, vreodată…

Dar cea mai marcantă experienţă pe care a avut-o Daniela, a fost în Congo. Ororile războiului scriu acolo alte legi, împotriva firii şi a oricărei raţiuni. E dincolo de orice am putea noi înţelege sau explica:

Crucea Rosie Internaţională are in Congo asistenţi psiho-sociali pentru femeile care au fost violate. Femeia despre care vă vorbesc fusese violată de 3 ori, avea 3 fetiţe: cea de 3 ani fusese violată o dată, cea de 9 ani-o dată şi cea de 12 ani de două ori. Acestea sunt mărturii absolut cutremurătoare. Te minunezi de capacitatea de rezistenţă a unor oameni! Lucrul care o dărâmase pe femeia asta cel mai mult a fost că, la ultimul viol, i se furaseră şi minimele mijloace de subzistenţă pe care le avea. Femeia îşi întreţinea copiii făcând mâncare: avea o oală mare în care făcea sos cu carne şi îl vindea trecătorilor. Şi i se furase această oală, din care ea trăia. O femeie violată, ca în foarte multe societăţi tradiţionale, nu îşi mai găseşte locul acasă şi ea a trebuit să plece. Dar Crucea Roşie are şi un program de asistenţă socială, nu doar de asistenţă psihologică, e un program nou, care se desfăşoară doar în Congo şi au ajuta-o şi pe această femeie. Din păcate, în Congo violul este folosit ca şi armă de război şi este generalizat. Congo este unul din conflictele astea uitate, care durează de atâta timp, încât nu mai prea interesează pe nimeni.

Ce te poate învăţa această serie de experienţe dramatice trăite de oamenii din ţările din India sau Africa-mai ales-multe din ele uitate, parcă de restul omenirii? Că frumuseţea vieţii trebuie descoperită în lucruri simple dar trainice:

Carpe diem! Africanii au o capacitate de a depăşi crizele şi greutăţile existenţei, prin muzică şi prin dans. O poţi considera superficialitate dar nu este aşa! Ca orice societate tradiţională, pun preţ pe ajutorarea membrilor familiei, se trăieşte la comun, dacă unul din membrii familiei are o problemă, ceilalţi se mobilizează şi îl ajută iar dacă unul are un serviciu mai bine plătit, asta înseamnă ce o vor duce toţi mai bine. Şi ce m-a frapat iarăşi în Africa, a fost generozitatea familiilor. Dacă un copil rămâne orfan de părinţi, el este preluat şi îngrijit de familia lărgită: fraţi mai mari, veri, unchi, mătuşi, bunici. Niciodată nu am întâlnit cazuri în care aceşti copii orfani să nu fie primiţi. Indiferent de cât de săraci ar fi, îi primesc cu braţele deschise şi devin copiii lor. În Africa nu există sistemul orfelinatelor, există sistemul solidarităţii!

Multe alte asemenea poveşti aş fi putut depăna cu Daniela Ţane. Nu vreau să închei cu nicio concluzie legată de istorisirile şi căutările sau experienţele personale ori povestite de alţii cu interlocutoarea mea, prefer să vă las vouă curiozitatea şi bucuria sau emoţia de a le descoperi singuri în cartea De la India la Indiile Africii, apărută la Editura Polirom şi de vânzare pe rafturile Librăriilor Humanitas şi despre a cărei lansare la Cluj Napoca aţi putut găsi informaţii AICI.