Despre dragoste în vremea trădării
De la Biblie încoace, ideea că dragostea e ceva sfânt, miraculos şi lăudabil este unanim acceptată. Dacă dragoste nu e, nimic nu e, vă mai amintiţi?
Articol editat de Carmen Sas, 5 iunie 2016, 06:00
Sentimentul care apare între un bărbat şi o femeie ce-şi simt vieţile contopite, sufletele pereche şi minţile rezonând nu poate fi descris, oricât talent ar avea poeţii. Dragostea se simte şi se trăieşte, nu se descrie şi nu se explică.
Doar iubind, Omul îşi atinge potenţialul maxim. Doar iubind, viaţa lui capătă un rost. Fără o iubire împărtăşită, realizările profesionale, sociale sau financiare rămân simple performanţe, la fel de lăudabile ca un nou record la suta de metri plat, dar la fel de puţin importante pentru viaţa reală.
Asta pentru că Omul este definit de inteligenţă şi sentiment, nu de aptitudinile tehnice sau cantitatea de avuţie pe care a înmagazinat-o. Cine caută satisfacţii exterioare iubirii va simţi, în cele din urmă, că a trăit degeaba.
Ceea ce face diferenţa într-o iubire sinceră este dacă va fi sau nu împărtăşită de persoana asupra căreia se revarsă. Nu veţi vedea om mai fericit decât cel căruia i se răspunde la iubire cu iubire, după cum e greu să nu simţi tristeţea grea ca o piatră de mormânt a îndrăgostitului refuzat. Sinuciderile din cauza unor iubiri refuzate sau trădate sunt explicabile doar pentru cei care ştiu cum e să-ţi simţi întreaga viaţă pusă sub semnul întrebării, să nu mai vezi nimic în faţă, de parcă viitorul ţi-ar fi închis cu nemilă, să te percepi pe tine însuţi ca un ratat, un ins inferior, nedemn de iubire şi dispreţuit.
Foarte interesant e că, în ciuda imaginii create de literatură, Dragostea nu este, în sine, un sentiment altruist! Nu iubim ca să ne aflăm în treabă, nu căutăm dragostea pentru a ne sacrifica ci, dimpotrivă, avem nevoie de ea pentru că, altfel, nu ne putem echilibra vieţile. Pur şi simplu, nu suntem făcuţi pentru a trăi singuri! Ne dorim un iubit/o iubită pentru că plăcerile supreme ale vieţii ne sunt accesibile doar în cuplu. Cei care au avut sau au parte de parteneri compatibili şi dedicaţi ştiu cât de uşoare par problemele de zi cu zi şi ce uşor se găsesc rezolvări, după cum cei singuri şi abandonaţi ştiu prea bine cum orice dificultate pare înzecită când nu ai un om drag alături, cu care să discuţi, să te sfătuieşti şi chiar să elimini problema.
Trădarea în iubire apare doar atunci când unul dintre parteneri nu iubeşte destul, sau nu e sincer.
Ce se întâmplă în sufletul celui trădat sau/şi abandonat este un mic Infern. Acei oameni sunt atât de disperaţi, încât nu-i mai interesează nimic. Nu mai speră, nu mai cred, nu acceptă un viitor fără iubirea lor. Iar dacă cel care trădează o face la modul sfidător, savurând suferinţa pe care a provocat-o, orice contrareacţie devine posibilă.
Trădarea în iubire este atât de dureroasă încât, poate, ar trebui acceptată în tribunale ca circumstanţă atenuantă.
Apostolul Pavel scria că stâlpii vieţii sunt credinţa, nădejdea şi dragostea, iar dintre ele, dragostea contează cel mai mult.
A obliga un om să trăiască fără dragoste e ca şi cum l-ai trimite să locuiască sub ape. Nu e locul nostru alături de peşti, după cum fiecare avem un loc liber în suflet, rezervat unei anume fiinţe. Dacă acel loc rămâne neocupat, viaţa va fi urâtă iar moartea grabnică.
Dan Horea
