Depunătorii băncilor solidari și la rău
Băncile pot încerca să se salveze de la faliment prin „implicarea” depunătorilor în acest proces.
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 30 iulie 2016, 06:00
Mai exact, prin folosirea banilor acestora, fără acceptul lor şi fără a le acorda vreo despăgubire.
Acesta este, în rezumat, conţinutul unei directive din 2014 a UE privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit. Directiva stabileşte, printre altele, reguli privind implicarea în recapitalizarea internă („bail in”) a anumitor categorii de creditori ai băncilor, aplicabile în statele membre ale UE de la 1 ianuarie 2016.
În acest an, pe 19 iulie, CJUE a decis că e corectă directiva CE din 2013, care impune ca statele membre să obţină aprobare de la Comisie înainte de a le acorda băncilor ajutor de stat. Care ajutor de stat poate fi sub formă de recapitalizare publică, preluare de active „deteriorate”, capital propriu-zis, garanţii de lichiditate sau ajutor de lichidare. Totodată, se bate în cuie împărţirea poverii restructurării băncii înainte de a se recurge la ajutoare de stat. Mai exact, este obligatoriu ca paguba să fie împărţită între acţionari, deţinătorii de capital hibrid şi creditorii subordonaţi. Atenţie, folosirea banilor creditorilor nu înseamnă că acea bancă nu poate căpăta mai apoi şi pomană din banul public!
BNR se străduieşte să explice că recapitalizarea internă (bail in) nu-i afectează pe creditorii bâncii mai rău ca falimentul. Ordinea în care sunt „executate” conturile ar fi următoarea:
Acționari; Deținătorii de alte instrumente de capital; Alți creditori subordonați; Creditori chirografari (care nu au garanţii reale asupra creditului acordat); Persoane fizice, microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii deținătoare de depozite în valoare mai mare de 100.000 euro (doar cu sumele ce depășesc limita garantată).
Pentru liniştirea spiritelor, BNR mai precizează că nu pot fi confiscate de banca aflată în necaz:
Depozitele acoperite (depozite protejate de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare în limita sumei de 100.000 de euro, echivalent în lei, pe deponent și pe bancă); Obligațiile garantate, inclusiv obligațiunile garantate și alte datorii garantate; Datorii care rezultă din deținerea de active și lichidități aparținând clienților (de ex. conținutul casetelor de siguranță), cu condiția ca respectivul client să fie protejat în baza legislației aplicabile privind insolvența; Datorii care rezultă dintr-o relație fiduciară, cu condiția ca beneficiarul să fie protejat în baza legislației civile sau a celei privind insolvența; Datorii față de instituții de credit și firme de investiții, excluzând entitățile care fac parte din același grup, cu o scadență inițială mai mică de șapte zile; Datorii rezultate din participarea la sistemele de plăți, cu o scadență reziduală mai mică de șapte zile; Datorii față de un angajat, în ceea ce privește salariile, beneficiile de tipul pensiilor sau alte forme de remunerație fixe acumulate, cu excepția componentei variabile a remunerației care nu este reglementată printr-un contract de muncă; Datorii față de creditorii comerciali pentru furnizarea de servicii esențiale continuării activității instituției în rezoluție; Datorii față de autorități fiscale și de asigurări sociale, considerate creanțe privilegiate în baza legii aplicabile; Datorii față de scheme de garantare a depozitelor care decurg din contribuțiile datorate în conformitate cu legislația relevantă.
Ceea ce evită să spună atât BNR cât şi susţinătorii recapitalizării băncilor pe banii creditorilor este faptul că aceste societăţi comerciale au parte de un tratament rezervat, conform bunului simţ, doar componentelor vitale pentru existenţa unei societăţi: şcoală, spital, fermă, fabrică, Poliţie, Justiţie, armată. Faptul că una sau mai multe bănci ajung într-o situaţie critică poate fi regretabil, dar este complet necinstit a interveni cu sume uriaşe din banul public („bail out”) ca în 2008-2009, sau a le permite bancherilor să-şi acopere greşelile, voite sau nevoite, prin folosirea discreţionară a banului depunătorilor. Mai mult, în ciuda unei campanii intense de manipulare, dusă la nivel mondial, nu există bănci „too big to fail” – prea mari pentru a fi lăsate să falimenteze. În caz de faliment, pierderile se resimt în funcţie de sumele depuse ori numărul de acţiuni deţinute. Or, prin aplicarea metodelor bail in sau bail out, pierderile sunt ori naţionalizate, ori repartizate inechitabil. Banca este o societate comercială ca oricare alta, iar ideea că trebuie să aibă un statut aparte şubrezeşte înseşi bazele economiei capitaliste.
Dan Horea
Radio Cluj se poate asculta online AICI:
