Unde nu-i cap, vai de picioare

Expresia “unde nu-i cap, vai de picioare” îşi găseşte multiple confirmări, directe sau simbolice.

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 20 august 2016, 13:41 / actualizat: 22 august 2016, 13:17

Întâi de toate, individul care nu binevoieşte a se uita pe unde calcă riscă să-şi rupă membrele. Inferioare, superioare, sau ambele.

Pe de altă parte, însă, putem extrapola sensul expresiei.

De pildă, la situaţia în care unii decid, iar alţii suferă consecinţele.

Parlamentul face o lege proastă, cetăţeanul suferă efectele ei.

Părintele îşi îndrumă copilul pe o cale greşită, copilul este cel care va suferi direct, fiindcă părintele se alege doar cu durerea sufletească – dacă o va simţi şi pe asta.

Merită insistat pe unul dintre domeniile în care expresia noastră îşi găseşte confirmarea nonstop: acela al relaţiilor de muncă.

Aşa cum e firesc într-o firmă/instituţie, deciziile se iau de către conducere.

Ar fi şi culmea ca puterea să nu-i aparţină managerului/directorului ci pălmaşilor (cum s-a încercat în februarie 1990 în unele întreprinderi româneşti, unde angajaţii au votat cine să le fie şef).

Dacă “ăl mare” e băiat deştept şi inspirat, deciziile lui vor aduce beneficii, firma/instituţia va merge bine şi toată lumea va fi mulţumită.

Dacă, însă, va lua decizii folosindu-şi nu creierul ci alte părţi ale corpului, utile şi ele dar în alte scopuri şi împrejurări, atunci starea firmei/instituţiei se va degrada, iar angajaţii vor avea de suferit.

Ei bine, din acest punct, expresia se aplică şi mai abitir.

Deciziile păguboase nu-i vor afecta managerului/directorului/şefului nivelul de trai şi nici nu-l vor stresa din cale-afară (cu excepţia temerilor privind păstrarea scaunului).

În schimb, pe angajaţii de rând riscă să-i nenorocească.

Una e să-ţi scadă veniturile de la, să zicem, 10.000 la 8.000 lei pe lună, şi alta de la 2.500 la 1.500. Raportul este devastator în paguba celui cu “potenţă salarială” redusă.

Prin februarie 1990, într-una din şedinţele uitatului CPUN, cineva a propus ca directorii întreprinderilor de stat să nu mai primească salarii mari, ci mici, urmând ca la finele anului să încaseze dividende extrase din profitul realizat sub conducerea lor. A ieşit un scandal monstru, unii CPUN-işti nesfiindu-se să declare public că, în acest fel, nimeni n-ar mai vrea să fie director, fiindcă ar câştiga cât o femeie de serviciu, iar de profit nu poate fi vorba într-o întreprindere de stat!

Ca atare, membrii conducerilor firmelor (de stat sau private, otova) sunt plătiţi mult mai bine decât cei mai performanţi pălmaşi, indiferent de rezultate.

Dacă se închide firma pe motiv de faliment, ultimii care pleacă (adesea încasând şi prime “de rămas bun”) sunt cei din staff-ul managerial!

De aici concluzia că responsabilizarea prin mutarea capului la nivelul picioarelor, larg răspândită în Evul Mediu, n-a fost o metodă chiar proastă.

Doar aşa mai vedea şi decidentul cum se prezintă lucrurile la nivelul solului.

Dan Horea