Săpânţa, Maramureşul şi magia României

Articol editat de , 24 august 2016, 15:20 / actualizat: 31 august 2016, 10:04

Cu o mare horă care s-a întins pe câteva sute de metri, în jurul bisericii şi Cimitirului Vesel din Săpânţa s-a încheiat, la lăsatul serii, duminică, 21 august, a şaptea ediţie a Festivalului “Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”, iniţiat şi organizat de irlandezul Peter Hurley, care, în timp, a reunit în acest proiect autorităţi locale, susţinători şi colaboratori. Timp de o săptămână, festivalul a adus în faţa ochilor celor interesaţi 63 de sate ale Maramureşului, cu oameni, obiceiuri şi meşteşuguri, concerte “Sus pe Bradova”, într-un amfiteatru natural, luminat de razele lunii pline, ateliere artistice şi de meşteşuguri la Şcoala de vară “Moş Pupăză”, în Valea Stejarului şi în Săpânţa.

Cei care au venit în Maramureş au putut să vadă şi chiar să ia parte la evenimente „scoase din lada de zestre” a comunităţii, aşa cum spune Peter Hurley: o ieşire la deal în Văleni, o clacă de fân în Bogdan Vodă, o nuntă tradiţională în Onceşti. S-au putut întâlni cu oameni care mai practică vechile meşteşuguri, oameni care sculptează lemnul, torc, ţes, cos cămăşi, fac clopuri şi opinci, împletesc zgărdane, cântă şi joacă moroşeneşte şi poartă costumul tradiţional, autentic, uneori moştenit de generaţii.

Ionela Mîndrescu e cercetător în geografie şi a venit în Maramureş din Suceava, ca să ia parte la Şcoala de vară „Moş Pupăză”.

„Mie îmi sunt foarte dragi portul şi cântul şi dansul maramueşan şi mi s-a părut o şansă unică de a putea intra în contact cu ele mai îndeaproape, într-un loc autentic, cum e Valea Stejarului”, spune Ionela Mîndrescu, care a participat la atelierul de muzică, sub îndrumarea soţilor Maria (voce şi zongură) şi Petre Botiş (ceteră).

Cei doi soţi constată că muzica şi portul popular se bucură de interesul crescând al tinerilor, deşi nu sunt preluate întotdeauna în forma lor autentică. Ei cred însă că civlizaţia lemnului, esenţa sufletului maramureşan, cum spune Petre Botiş, e pe cale să recâştige teren.

Discutăm şi despre vestitele, pe vremuri, porţi sculpate în lemn din Maramureş. Astăzi, în multe locuri, lemnul a fost înlocuit cu inox.

„Omul nu ştie valoarea. De-acuma, o să-şi deie seama ce-nseamnă valoarea lemnului şi-a porţilor sculptate”, spune Maria Botiş, vorbind în graiul din satul natal, Valea Stejarului, care s-a păstrat, şi el, datorită izolării. „Multă lume n-o ştiut. O mers în străinătate, o văzut acolo şi o zis hai să ne dăm după luxu’… Şi, după ce o văzut, mulţi care şi-o dat seama o trecut deja la lemn, o văzut că-i valoare.”

„Când pui mâna pe lemn, altă căldură emană”, întăreşte Petre Botiş. „Pui mâna pe fier, îi rece. Sufletul moroşanului îi cald şi deschis spre toată lumea.”

Ioană Ilieş are 72 de ani şi coase de la şapte ani. Face cămăşi maramureşene, începând cu ţesutul pânzei, până la ultima împunsătură de ac. Spune că a făcut atâtea cămăşi, de poate nu le-ar putea duce cu carul. În timp ce vorbesc cu ea, lucreză la una pentru nepotul ei.

„Tinerii fac şcoli, învaţă, nu se prea ocupă cu din astea”, spune ea, arătând spre lucrul pe care îl ţine între mâini. Noi, mai bătrănii… Facem noi, daca le trebuie cămeşi.” Le trebuie cămeşi? „Da’ cum să nu!”, vine răspunsul, hotărât. Şi le poartă? „Da’ cum să nu!”.

Adelina Larisa Chindiş e o elevă din clasa a opta, la şcoala din Bogdan Vodă. La claca de fân, am întâlnit-o îmbrăcată cu o cămaşă splendidă, purtată, după cum am aflat, şi de bunica, şi de străbunica ei. Adelina spune că iubeşte tradiţiile locului din clasa a patra, de când a luat parte la o şezătoare organizată de învăţătoarea ei, Anuţa Buşta. Spune că va lăsa şi ea cămaşa, zestre, fetiţei ei şi că, până atunci, o poartă şi o arată.

Chiar dacă interesul pentru tradiţii e în creştere, distanţa între generaţii se simte. Folosid limbajul geografului, Ionela Mîndrescu o numeşte „rift”. Modernitatea îşi spune cuvântul, iar autenticul e câteodată greu de găsit.

Cu toate acestea, recenta lor repunere în valoare şi promovarea lor, prin evenimente cum e şi Festivalul „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”, fac ca ele să îşi recapete puterea de iradiere în zilele noastre. Peter Hurley, omul datorită căruia drumul spre comorile tradiţionale autentice nu mai e atât de lung, vorbeşte despre magie.

„Eu ştiu că Maramureşul – şi România – e absolut ceva incredibil”, îmi spune Peter Hurley, epuizat, dar debordând de entuziasm, în finalul festivalului. „Nu e vorba de Săpânţa, sau de Bârsana, sau de Valea Stejarului. Nici de Maramureş nu e vorba, e vorba despre România. E vorba despre acest spaţiu, unde te întâlneşti cu ceva care e foarte important, nu numai pentru români, pentru toţi. Un spaţiu în care poţi să devii mai creativ. Aşa se întâmplă. Am vorbit cu atât de mulţi artişti, am vazut-o, săptămâna asta, la Şcoala de vară ‘Moş Pupăză’. Artiştii se dezlănţuie, creativitatea, legăturile între ei… Se simte ca şi cum au ajuns într-o ţară magică şi, atunci, magia din ei iese la iveală. Şi despre asta e vorba, în acest spaţiu carpatic.”

Text şi fotografii : Ioana Bindea