Sighet versus Cluj Napoca: care e mai dezvoltat și în ce sens?
Articol editat de Carmen Sas, 11 septembrie 2016, 06:00
O paralelă între municipiile Cluj-Napoca şi Sighetu Marmaţiei conduce la un rezultat uluitor: ţara s-a uniformizat în bună parte!
În ce constau deosebirile?
Clujul are 304.000 de locuitori stabili (şi încă vreo 150.000 temporari), Sighetul are 38.000, plus vreo 4 mii duşi peste hotare.
Clujul are 180 km pătraţi, Sighetul 111 km pătraţi.
Sighetul este aşezat în nordul extrem, pe Tisa, unde „se agaţă harta în cui”, Clujul se află ceva mai la sud-vest.
PIB-ul pe cap de locuitor în Cluj a depăşit 10.000 Euro în 2015, bazat pe producţie şi servicii cu valoare adăugată mare.
Economia Sighetului a regresat puternic după 1989, la ora actuală fiind reprezentată de industria forestieră, a mobilei şi a confecţiilor. La acestea se pot adăuga sumele aduse de sighetenii plecaţi peste hotare, sume care, în ultimii ani, se reduc vizibil, semn că atractivitatea investiţiilor în ţările de adopţie a crescut mult.
Clujul a devenit o urbe cosmopolită, în care tradiţia ardelenească se manifestă mai mult în dialectul ţărănesc vorbit inclusiv de „fiţoşi”, care amestecă neaoşul „No” şi ţigăneasca manea cu modernul „what the f…” şi muzica underground.
La Sighet vezi, curent, oameni îmbrăcaţi în straie populare, muzica moroşenească este la mare cinste iar manele n-am auzit decât în maşina (evident neagră, Diesel şi germană, cu emblemă albastru-alb-negru) a unor căpşunari – vorbă să fie, cei plecaţi din Sighet lucrează mai mult în construcţii decât în agricultură.
Surpriză, dar Sighetul are 1,8 maşini/cap de locuitor, pe când Clujul doar 1,6!
În ce constau asemănările dintre Cluj-Napoca şi Sighetu Marmaţiei?
Ambele au o istorie puternic marcată de maghiari. Ambele au avut puternice comunităţi evreieşti. Ambele se remodelează conform trendurilor lansate şi susţinute de mass media, internet şi „vedete”.
Localurile şi terasele arată la fel în ambele oraşe, iar fauna care le populează arată şi se comportă la fel de (ne)civilizat.
Blocurile construite în anii ’70 şi ’80 sunt otova, viloaiele de neam prost ale îmbogăţiţilor de tranziţie arată la fel.
Pentru un clujean, de mirare vor fi preţurile, mai rezonabile pe Tisa decât pe Someş. Nu mai pomenesc micul trafic de frontieră cu Ucraina, care le asigură sighetenilor un avantaj material consistent: benzină, ţigări, alimente şi haine ucrainene, toate la preţuri incredibil de mici comparativ cu cele din comerţul românesc. Dacă vreţi un exemplu „nesănătos”, un pachet de ţigări premium (care la noi se vinde cu 16-18 lei) produs şi vândut dincolo de Tisa costă 15 grivne, iar grivna valorează 14 bani. E ceva economie să cumperi ţigări de 8 ori mai ieftine ca la noi!
Există, totuşi, ceva la Sighet care te marchează. Memorialul victimelor comunismului, amenajat în fosta închisoare de exterminare din buricul târgului, transmite o senzaţie de apăsare şi durere profundă, deşi expoziţia amenajată acolo doar sugerează un trecut cumplit. Pe mine m-au impresionat câteva elemente. Celula de pedeapsă, una din cele 60 de celule, o încăpere de 3/1,5 m, complet goală, cu excepţia unei perechi de lanţuri prinse în podea. Deţinutul era îmnbrâncit înăuntru, legat cu lanţurile de picioare, apoi uşa se închidea şi omul rămânea în întuneric şi izolare. Zile, săptămâni sau luni întregi. Singurele zgomote auzite erau paşii gardienilor, răcnetele adresate altor deţinuţi şi gemetele nefericiţilor torturaţi, ceea ce se întâmpla foarte des. Impresionant este şi un butoi murdar, din lemn, folosit pentru transportul aşa-zisei mâncări pentru cei încarceraţi. Exponatul cel mai dureros de vizionat este bluza unui tânăr care a fost asasinat penbtru răzvrătire împotriva „democraţiei populare”. Haina are 4 găuri de gloanţe şi o tăietură de cuţit în dreptul inimii, fiindcă torţionarii nu riscau să rămână cineva viu. Răvăşitor este că petele de sânge sunt vizibile chiar şi după 7 decenii…
Sighetenii mai au o durere, deloc ascunsă, anume rivalitatea cu cei „de peste deal”, băimărenii.
Explicaţia e simplă. Până în 1950, Sighetul era reşedinţa judeţului Maramureş, iar Baia Mare un biet orăşel minier. Odată cu introducerea sistemului sovietic de organizare administrativ-teritorială, mândrul Sighet s-a trezit încorporat, ca simplu raion, în Regiunea Baia Mare, devenită apoi Regiunea Maramureş.
De atunci, capitala regiunii (iar din 1968 a judeţului) Maramureş a fost „îndopată” cu investiţii de toate felurile, iar Sighetul a rămas tot mai în urmă. Fireşte că amintirea vremurilor în care lucrurile se prezentau exact invers nu le dă pace sighetenilor.
Ca o concluzie de final: merită vizitat Sighetul şi comunele din zona lui. Acolo veţi găsi români veritabili şi tradiţii populare nealterate.
Plus o palincă şi nişte bucate cum, regret s-o spun, Clujul n-a avut niciodată.
Dan Horea
