De la matematică la gunoaie, viața lui Horațiu Domuța

Cristina-Elena Talpoş, studentă în anul ll la Jurnalism (UBB), are câteva calităţi fundamentale pentru un reporter aflat la început de drum. În primul rând, cunoaşte şi stăpâneşte limba română. Apoi, are acea curiozitate jurnalistică fără de care orice reporter ar face bine să renunţe la meserie. În al treilea rând, este foarte atentă la detalii – ştiţi, amănuntele acelea care dau culoare reportajului şi-l deosebesc de simpla relatare. În fine, îşi iubeşte (viitoarea) meserie, scrie cu pasiune (inclusiv proză şi poezie) şi, foarte important, n-a rămas în urmă cu… lecturile. Îi publicăm pe site-ul nostru acest reportaj (care, în opinia mea, suferă doar de meteahna profesorilor de la Jurnalism de a le solicita autorilor-studenţi să-şi exprime neapărat şi apăsat părerea personală despre subiect), în speranţa unei grabnice „recidive”. (Dan Moşoiu)

Articol editat de DSRNetworkAdmin, 28 octombrie 2016, 11:14 / actualizat: 28 octombrie 2016, 14:14

Îl văzusem încă din octombrie prin Haşdeu. Strângea gunoaiele și fuma mereu. Am aflat repede că fusese, cândva, profesor de matematică.

Horațiu Domuța, născut pe 19 august 1967, este cunoscut drept omul care își cară sacii pe Piezisă și în complexul de cămine Haşdeu, dar puțini știu cine e și, cu atât mai puțin, cine a fost înainte. Sub aspectul neîngrijit al cuiva care își câștigă pâinea prin strângerea gunoaielor, este o persoană care se împotrivește, prin tăcere și muncă pe cont propriu, unei realități ce nu intră în contururile sale ideologice.

Dând timpul înapoi pentru a afla povestea tinereții lui Horațiu, aflăm că acesta a ales să studieze Metalurgia la Politehnică, obținând nota 10 la una dintre probele eliminatorii.

În paralel cu studiul, în primii doi ani de facultate a dat meditații de matematică elevilor de gimnaziu și liceu, strângând, lunar, câteva mii de lei din aceasta. A absolvit facultatea în 1991 și a predat matematică, pentru o scurtă perioadă de timp, la un liceu din oraș. A refuzat însă să dezvolte acest subiect, afirmând că nu are mandat să vorbească despre perioada respectivă.

De ce ați renunțat să lucrați în domeniul învățământului?

Școala nu mai este școală. Înainte era altfel. Acuma facem cantitate, nu facem calitate. Și dacă facem cantitate, uite ce iese din elevi. Nu e bine că s-a scos admiterea. Înainte de 1989,  mergeau doar cei mai buni la  facultate.

Vă gândiți cu nostalgie la perioada comunistă?

Da, cu mare nostalgie. În special în ceea ce privește învățământul. Aveai garanția că atunci când terminai o facultate aveai un loc de muncă și siguranța lui.

Timp de câțiva ani, a fost portar la căminul XIV din Haşdeu, continuând să dea meditații elevilor în cămăruța sa de acolo. Ulterior, s-a plictisit de această muncă și, îndrumat de un prieten, s-a reprofilat, în octombrie anul acesta urmând să se împlinească 20 de ani de când a ales drumul gunoaielor, ca urmare a unor vremuri foarte grele.

Sub aspectul unui homeless, acesta își trăiește viața într-un mod nonconformist. Însă nu este, conform aparențelor, un om al străzii. Locuiește singur în apartamentul pe care până în urmă cu doi ani îl împărțea cu tatăl său. Trăiește bine din strânsul PET-urilor, cartoanelor și al deșeurilor metalice, pe care le duce la reciclat, ajungând să câștige, lună de lună, 3 – 4 mii de lei.

Ce faceți cu atâția bani într-o lună?

Zici că-s mulți, dar se cheltuie repede. Fumez trei pachete de țigări în fiecare zi, obligatoriu. Dacă mănânc acolo la Paco, 20 de lei minim se duc. Mănânc la restaurant de doua-trei ori pe săptămână. Mai strâng bani, dar prea puțin. Mai merg în vacanță la munte, la mare, de trei-patru ori pe an.

Unde ați mers ultima dată în vacanță?

În Grecia, spre sfârșitul lui august. Am stat două săptămâni, împreună cu o femeie dezamăgită. Acum, ea ar vrea să se mute la mine, dar eu nu vreau.

În trecutul său, a existat cândva o altă persoană alături de care să își petreacă momentele frumoase ale vieții – fosta soție. A divorțat în urmă cu mulți ani de o asistentă medicală și acum afirmă că nu are familie: Sunt mulți români care spun că au familie. Eu ți-o spun sigur că nu am familie. Nu apelez la neamuri, rude. Am o mătușă, o soră de-a lui maică-mea, cu aia mai am o legătură destul de apropiată. Nici cu fratele meu nu mă mai văd.

Cu toate acestea, a mărturisit că în urma căsniciei a devenit tatăl unui fiu care în prezent are 19 ani.

Păstrați o legătură strânsă cu el?

Nu. Pentru că maică-sa așa îl învață. Nu mai păstrez relații că numai probleme am avut. 

Nu vă e dor de el?

Nu. Ba da…  Dar dacă nici nu prea vine să mă caute… Când i-am cumpărat laptop, am fost bun. Nu ne-am mai văzut de câțiva ani.

Cu toate acestea, e o fire deschisă și afirmă că aici e prieten cu toți studenții. În schimb, nu îi pasă de cei care își arată un oarecare dispreț față de munca sa sau de cei care nu îi înțeleg decizia de a lucra într-un cu totul alt domeniu de activitate decât cel pedagogic: Cu cei care au o acuză nu am subiecte de povești. Și pot să acuze, că rămân cu asta. Nu îmi pasă de părerea lor și nu mi-a fost niciodată rușine de munca asta.

De asemenea, consideră că cine vrea să mă caute, mă găsește. Nu am nici telefon. Și uite, de exemplu, caz concret, ăștia de la protv. Eu nu i-am căutat, ei au venit să mă caute. Și tot fără telefon. Și dacă au vrut și au avut nevoie, m-au găsit.

Impresionată de intrigile vieții sale, de modul în care își acceptă un destin ce pare parcă prea modest pentru acesta, am dorit să aflu, în final, cât de mulțumit este cu un astfel de stil de viață.

Puteți spune că sunteți un om fericit?

Da. Foarte fericit. Știi de ce? Că nu mă doare capul de nimic. La pensie nu mă gândesc. Nu mă gândesc la probleme, nu am nicio grijă.

După conversația cu Horațiu Domuța, am plecat cu un gust dulce-amar. Și-a câștigat respectul meu, precum al multor altor persoane care au ajuns să îl cunoască, însă nu am reușit să îi înțeleg complacerea într-o meserie ce nu pare demnă de capacitățile sale intelectuale. În urma mea, așteptau cei de la ProTV. Urma ca și aceștia să transmită mai departe povestea unui om atipic, a unui om care nu cunoaște cale de compromis între el și un sistem pe care nu îl acceptă. Nu va mai fi niciodată profesor, fiindcă învățământul nu mai e ce a fost cândva. Însă viața sa curge mai departe, în același ritm de douăzeci de ani, dându-ne un exemplu de ambiție și de putere.

Cristina-Elena Talpoş