Jurnal de părinte: Copilul, confidentul părintelui. O formă subtilă de abuz emoțional
Copilul are nevoie de spațiu personal să poată să evolueze, să știe cine este el și care sunt granițele lui. Are nevoie să-și cunoască granițele personale și limitele lui și ale celorlalți. Fără intruziuni, control sau ignorare și fără să îl facem vinovat sau responsabil pentru propriile noastre reacții.
Articol editat de Carmen Sas, 23 noiembrie 2016, 06:00 / actualizat: 29 noiembrie 2016, 9:37
Când părintele însă împărtășește lucruri personale, îngrijorări, temeri, probleme în relații, copilul se simte copleșit, devine responsabil de cum ne simțim noi ca părinți. Și devine vigilent.
Adesea, copilul simte nevoia să protejeze părintele, începe să îi ascundă propriile lui îngrijorări, tristeți sau frici, de teamă să nu îl supere sau împovăreze și mai mult pe părinte.
Asta nu înseamnă că nu împărtășim nimic copilului, dar cu măsură, în funcție de vârsta și maturitatea emoțională a copilului. Lipsa oricărei forme de intimitate este stresantă pentru un copil.
Mulți părinți își cresc copilul cum și-ar fi dorit să fie crescuți ei de părinții lor.
”Vreau să fiu cel mai bun prieten al copilului meu!”,” Vreau să fiu o mamă bună, copilul să mă placă”.
Cu greu tolerăm disconfortul pe care îl trăim când copilul ne respinge „nu mai ești prietena mea”.
Uneori, pentru că părinții noștri au fost mai distanți sau reci și neimplicați emoțional sau mult prea intruzivi, care ne-au controlat, ne dorim, firesc, să ne creștem copiii diferit. Să nu repetăm „greșelile” părinților așa cum le vedem noi acum și să oferim copilului o altfel de relație.
Prietenie înseamnă reciprocitate și egalitate. Ne respectăm unul pe celălalt, avem grijă unul de celălalt, și suntem responsabili amândoi de relație. Suntem loiali unul altuia. În relația cu copilul nostru, părintele este cel responsabil de relație. El este în grija noastră. El are nevoie să se simtă iubit, necondiționat, și acceptat și protejat și sprijinit să evolueze.
Nu folosiți copiii în problemele voastre, el nu este nici terapeutul, nici prietenul vostru.
Dacă aveți convingerea că trebuie să îi spuneți „adevărul despre celălalt părinte”, și așa îl „protejați”, vă înșelați.
Copiii se simt respinși când un părinte îl vorbește de rău pe celălalt părinte și își pierde încrederea.
Pe de altă parte, lăsă-ți copiii să își descopere propriile „adevăruri” despre oamenii din viața lor.
Psiholog, Domnica Petrovai
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
