Ce mai citim: recomandarea bibliotecarului

Cum a fost în comunism? A fost chiar atât de rău? Sunt întrebări puse de oameni născuţi într-altă lume decât cea în care s-a aflat România aproape jumătate de veac. Le formulează frecvent străini pentru care marxismul este mai ales o sumă de lecturi sau tineri pentru care „vremea aceea” este doar o poveste.

Articol editat de cristina.rusu, 18 august 2017, 09:34

Imediat după 1989, răspunsul era, aproape unanim. În anii ’90 au apărut primele cărţi negre ale detenţiei politice şi mărturiile rezistenţei anticomuniste, dar şi primii nostalgici. Din toate aceste motive, dar şi din altele, care nu-şi au locul aici, cărţile recomandate astăzi trebuie să fie o lectură obligatorie.

Cartea Confesiunile unui cafegiu de Gheorghe Florescu, apărută la Editura Humanitas în 2008, a fost considerată o revelaţie la momentul apariţiei.

Autorul este unul din puţinii cafegii ai Bucureştiului, născut în 1944, chiar în timpul unui bombardament anglo-american, în Biserica Sf. Treime din cartierul Dudeşti. Încă din copilărie, de la vârsta de 8 ani, după arestarea tatălui său, începe să lucreze ca băiat de prăvălie, ajutându-şi unchii săi olteni vânzători în Piaţa Vitan.

A învăţat meşteşugul pregătirii cafelei de la Avedis Carabelaian, unul dintre celebrii cafegii armeni care mai existau în Bucureşti la sfârşitul anilor ’60. Devine el însuşi cafegiu şi totodată şef al magazinului de cafea şi delicatese din str. Hristo Botev, unde avea drept clienţi mari literaţi, actori sau medici bucureşteni, dar şi personaje importante din Securitate şi Miliţie ori alţi privilegiaţi ai regimului.

După cutremurul din 1977, Armenaşu, cum i se spunea, e numit şeful unui uriaş complex comercial din Pantelimon, însă continuă să prepare „cafea Avedis“ într-un magazin de pe str. Sfinţilor. La mijlocul anilor ’80 este arestat în „lotul cafea“ şi are nefericita ocazie de a face cunoştinţă cu puşcăria de drept comun din perioada târzie a dictaturii.

Experienţa sa nefericită dar şi satisfacţiile sale aduse de bobul de cafea au fost strânse în 2008, într-o carte, pornită cu gândul la mentorul său.

Din poziţia sa de comerciant, Florescu a cunoscut ca nimeni altul epoca ceauşistă. A cunoscut-o, s-ar putea spune, de la nivelul trebuinţelor omeneşti fundamentale: mâncare, băutură, sexualitate. Sau, mai exact, de la nivelul poftelor fireşti: pentru cafea, alcooluri fine, ţigări occidentale şi orice alte produse „din import“ – pentru tot ce lipsea de pe piaţă şi reprezenta pe atunci, alături de sex, o plăcere supremă a vieţii. A cunoscut, mai ales, mecanismele care făceau să funcţioneze acea societate: relaţiile, complicitatea, şpaga, dar şi frica de represalii.

Cu un neaşteptat, surprinzător talent literar, Gheorghe Florescu povesteşte despre dedesubturile aşa-numitului „comerţ socialist“, comerţ aflat, în mare parte, în mâinile Securităţii. Mica istorie se intersectează cu istoria cea mare în aceste pagini scrise cu vervă, îmbibate de atmosfera României anilor ’60-’70-’80, cu descrieri incredibil de amănunţite ale străzilor bucureştene de altădată, cu poveşti adevărate şi personaje pitoreşti, multe încă în viaţă, multe bine cunoscute. Confesiunile unui cafegiu, care se încheie cu evenimente din zilele noastre, fac inteligibilă o lume – lumea din care s-a născut realitatea de azi.

Amintirile unei nonagenare – cu subtitlul Călătoriile mele, scriitorii mei – este o încântătoare carte de memorii selective, care ne trezeşte un chef nebun de citit şi călătorit. Autoarea ei, Antoaneta Ralian, vorbeşte cu atâta poftă şi pasiune despre locurile pe care le-a vizitat, dar mai ales despre scriitorii pe care i-a cunoscut şi i-a tradus, încât este aproape imposibil să rezişti recomandărilor sale indirecte.

După cum reiese din visele puse pe hârtie în ajunul noului an 1950, Antoaneta Ralian şi-a dorit, mai mult ca orice, să cunoască Lumea şi Viaţa. Atinsă de microbul călătoriilor şi setea muzeelor de artă, cu mania de a urca în toate turnurile şi clădirile înalte, autoarea ne poartă, în amintiri fragmentare şi episoade umoristice, prin îndelungata sa existenţă, insistând mai mult pe momentele fericite şi inedite decât pe şicanele şi necazurile din timpul dictaturii comuniste. În virtutea meseriei sale şi a unor relaţii oportune, traducătoarea şi soţul ei au reuşit să călătorească mult, dar s-au întors întotdeauna în ţară, dintr-o imposibilitate a dezrădăcinării şi din teama că cei pe care îi lasă în urmă vor avea de suferit.

Antoaneta Ralian vorbeşte cu sinceritate despre multe lucruri: neajunsurile educaţiei mic-burgheze şi ale mentalităţii socialiste, sacrilegiul de a elimina, sub cenzura comunistă, pasajele cu conotaţie erotică, modalitatea în care editurile româneşti plăteau drepturile autorilor occidentali înainte de ’89, problemele ridicate de traducerea trilogiei complexe a lui Henry Miller sau faptul că autorul pe care îl traduce o poate dezamăgi pe parcurs, prin contradicţii, confuzii sau repetiţii plicticoase.

Aflăm şi destule lucruri interesante, cum ar fi un scurt istoric al traducerilor din română în engleză, care-şi au începutul în 1854, sau faptul că, sub comunism, nu puteai pleca din ţară cu mai mult de o sută de dolari.

În lunga sa activitate (pe care a iubit-o cu pasiune), Antoaneta Ralian a tradus nu mai puţin de 117 cărţi, însă volumul său de memorii este cel care deschide o fereastră spre viaţa şi personalitatea autoarei-traducătoare. Purtând în spate o tonă de trecut, având în faţă puntea firavă a viitorului, Antoaneta Ralian dovedeşte un optimism şi o demnitate surprinzătoare, umor, nonşalanţa şi deschiderea atât de străine bătrânilor acri şi cârcotaşi pe care i-a produs comunismul.

Şi eu am trăit în comunism, volumul editat de Ioana Pârvulescu pentru editura Humanitas în 2015, adună relatări şi poveşti, viaţa de zi cu zi din comunism, reconstituită de 95 de autori. Printre semnatari veţi recunoaşte scriitori şi traducători (Adriana Bittel, Antoaneta Ralian, Dan C. Mihăilescu, Livius Ciocârlie, Mircea Cărtărescu), cercetători şi oameni de cultură (Andrei Cornea, Andrei Oişteanu, Andrei Pleşu, Liviu Ornea, Mihai Zamfir, Mircea Vasilescu, Radu Paraschivescu, Victor Rebengiuc ).

Alţii nu sunt personalităţi publice, ci profesori, medici, ingineri, pensionari, oameni de toate vârstele şi profesiile, femei şi bărbaţi. Se acoperă un arc de timp de 60 de ani, fiecare participant venind cu zi de zi-ul lui.  Amintirile fiecăruia sunt la fel de importante pentru întreţinerea unei memorii a corpului colectiv despre viaţa de înainte de 1990 şi, în câteva cazuri, chiar în primii ani de după.

Peste 360 de mici povestiri al căror fir roşu e absurdul, iar aici culoarea firului e chiar justificată. Fapte diverse de acasă, de la serviciu, din vacanţe, de la şcoală şi facultate, de la muncă patriotică, din călătorii. Probleme administrative, dragoste şi tot ce mai ţine de viaţa însăşi. Cartea se citeşte cu pasiunea pe care o stârnesc istoriile de familie, relatări în care memoria se îmbină întotdeauna cu descoperirea unor lucruri pe care nu le bănuiai. Se poate parcurge ca un roman (fragmentele ei se leagă într-o poveste dramatică), se poate urmări ca un film plin de situaţii nebuneşti, imposibile, te face să plângi, să râzi, să gândeşti.
Cartea nu conţine ideologie şi nu porneşte de la premise politice. Dacă din ea rezultă o concluzie politică sau o voluptate estetică, aceasta e problema intimă a cititorului.

Cărţile propuse le puteţi găsi la Biblioteca Județeană Octavian Goga, Sala de literatură română, la raftul nostru de memorii şi jurnale, unde puteţi descoperi alte multe şi interesante cărţi.

Rodica Uifălean, Bibilioteca Județeană Octavian Goga Cluj/ Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal