Octav – un film ca o viaţă
Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc în filmul „Octav”
Articol editat de Carmen Sas, 9 octombrie 2017, 10:24
Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc în filmul „Octav”
Articol editat de Carmen Sas, 9 octombrie 2017, 10:24
Nu sunt critic de film, nici de teatru şi cu atât mai puţin de artă, deci ceea ce veţi citi în rândurile următoare nu este decât părerea unui spectator, întâmplător redactor, a cărui misie în acea seară de octombrie era să meargă la premiera din Cluj a filmului Octav, care rula în prezenţa câtorva dintre realizatorii filmului.
Ştiţi cum se spune: “dacă-i musai, cu plăcere!”, dar, ca să fiu sinceră, eram şi foarte curioasă, mai ales că succinta prezentare din comunicatul de presă spunea aşa:
Filmul spune povestea lui Octav (Marcel Iureș), un bărbat în vârstă, care se reîntoarce la conacul copilăriei sale aflat undeva în zona rurală a României, cu dorința de a-l vinde. Ajuns aici, după o absență de zeci de ani, o fetiță ce-i pare cunoscută îl poartă într-o călătorie minunată în timp, înapoi la anii copilăriei sale pentru a-l ajuta să-și redescopere bucuria de a trăi.” Şi de asemenea:” Spectatorii din Cluj-Napoca vor avea, astfel, ocazia să vizioneze filmul în compania lui Marcel Iureș, actorul principal din „Octav”, Alessia Tofan, personajul feminin principal, Eric Aradits (care îl joacă pe „Octav” în copilărie), a regizorului Serge Ioan Celebidachi, care este și co-scenaristul acestui film și a lui James Olivier, co-scenarist.
Părea să fie promiţător, aşa că la ora convenită cu doamna Ioana Călin, managerul Cinematografului Florin Piersic (ce să-i faci?!, câteodată chiar ai nevoie de “pile”, mai ales când s-au epuizat toate biletele), m-am înfiinţat în sală şi am aşteptat să văd ce tip de public va veni la premieră. Mai era încă vreo jumătate de oră până să înceapă filmul, când un domn cu un accent puţin ciudat a venit să mă întrebe despre locurile improvizate cu scaunele din cafenea, de la “balconul VIP-urilor”, unde fusesem trimisă. I-am răspuns că probabil sunt locurile rezervate presei, dar că se poate aşeza liniştit, că sunt convinsă că nu vor fi atât de mulţi ziarişti. Şi nici nu au prea fost, că doar era vineri seara. Abia după ce a coborât să-şi întâmpine prietenii, mi-am dat seama că era Serge Ioan Celebidachi, care fusese curios să vadă de la ce ziar sunt şi poate că s-o fi gândit că i-aş putea lua un interviu. Dar cum sunt un ziarist de modă veche, adică nu pot să întreb omul despre un lucru pe care eu nu îl cunosc, mi-am spus că o să-l rog cândva să mă ierte că nu am avut întrebări în acel moment, deşi ştiam că la asemenea evenimente nu poţi fii sigur că mai reuşeşti să îi prinzi pe eroii serii. Însă astea sunt riscuri pe care ţi le asumi, dacă nu vrei să fii un jurnalist superficial şi stupid. Aşa că nu am fugit după nici unul dintre ei, am constatat doar că domnul Iureş parcă a slăbit prea mult de când îl văzusem ultima dată, acum doi ani, şi am început să evaluez publicul care sosea la spectacol. Cei mai mulţi erau tineri, nu foarte, dar tineri, doar pe ici pe colo mai vedeai câte o doamnă mai în vârstă, şi mai toţi, după ce îşi luau locurile în primire se afundau cu ochii în telefoanele mobile, de parcă i-ar fi silit cineva să facă asta. Câţiva ronţăiau popcorn, alţii cărau paharele alea imense de carton, o domnişoară ce urca spre ultimul rând spuse: “aici miroase câh”, un tânar s-a împiedicat de o sticlă de plastic rătăcită sub un scaun, câţiva au încurcat locurile, iar cei doi colegi de presă filmau şi fotografiau de zor.
Protagoniştii serii sosiseră discret, aşa că proiecţia putea începe. Luminile s-au stins încet, filmul a început şi iată şi prima impresie neplăcută, care nu ţine de realizatorii filmului, ci de tehnicianul de sunet al cinematografului: un sonor dat la maximum, atât de distorsionat şi de deranjant, încât de multe ori replicile celor de pe ecran au devenit ininteligibile, iar asta a durat tot timpul proiecţiei. Cu gândul că ar trebui să le spun celor de la cinematograf, ca om de radio ce sunt, că dacă dai tare, nu înseamnă că şi sună bine, m-am resemnat şi am început să urmăresc ce se întâmpla pe ecran.
La finalul filmului, tot nu aveam întrebări pentru regizor şi actori, pentru că înţelesesem ce au vrut ei să spună, iar ceea ce am gândit după vizionare a fost: Da, au dreptate! E altceva! Chiar e un film care merită să fie văzut! Chiar e un film luminos, un film plin de speranţă, din care poţi învăţa cum să te împaci cu tine însuţi, deşi porţi o mare vină şi ştii că ai rănit pe cei care te iubeau cel mai mult. Chiar poţi învăţa din acest film cum să ierţi şi să te ierţi, dar şi să nu uiţi niciodată că răul pe care îl faci, uneori chiar şi fără să vrei, îţi va sfâşia şi ţie inima şi va lăsa o cicatrice care va durea mereu. Da, e un film frumos şi inteligent făcut. Poate nu atât de spectaculos în efecte speciale cum ne-am obişnuit să vedem şi cum poate ne-am fi aşteptat, dar spectaculos ca idee, ca mod de a reflecta interferenţele temporale şi nu numai, şi spectaculos ca joc actoricesc. Deci da, e un film care trebuie văzut.
Apoi mi-am aminitit că înainte chiar de a viziona filmul citisem un articol în care cineva scria ceva despre “mici inadvertenţe” şi am început să caut în memorie vreun moment în care să fi simţit vreuna. De necrezut chiar şi pentru unii care au văzut filmul, dar nu am găsit nici una. Totul era la locul lui, nu era nimic în plus şi nimic în minus, iar viaţa lui Octav ţi se desfăşura în faţa ochilor în aşa fel încât aproape că i-o cunoşteai în amănunt, chiar dacă realitatea obiectivă în care trăia eroul se intersecta rapid şi uneori neaşteptat cu trecutul lui sau cu o lume intermediară. Doar într-un singur moment, mai spre finalul filmului, am simţit că e prea mult, gândindu-mă că Ana, cea care nu mai aparţinea lumii reale, parcă interacţionează prea mult cu Octav. Dar poate că a fost doar o impresie creată de oboseala unui sonor nefiresc de puternic. Şi m-am mai gândit la ceva care pentru mine pare a fi cumva natural, dar altora le-ar putea ridica probleme: faptul că Octav adult acceptă parcă cu prea multă dezinvoltură interacţiunea în prezent cu o Ana ce aparţine trecutului, lucru care oricărui om îi poate da fiori la început, până când reuşeşte să priceapă ce se petrece. Dar poate că a fost doar o impresie creată de Marcel Iureş, care pare că înţelege fenomenul mai bine decât alţii. Fireşte că după ce am “contabilizat” şi reţinut impresiile personale ca să pot să scriu acest articol, am aşteptat reacţiile publicului. Care au fost dezamăgitoare. Ceva semne în sensul acesta, publicul dăduse încă din timpul vizionării, ca atunci când a început să râdă total nepotrivit în momentul în care Ana l-a întrebat pe Octav când se vor căsători, dar nu mi-am putut imagina că era atât de greu nu doar să înţeleagă povestea de pe ecran, ci şi să identifice micile repere pe care realizatorii le-au presărat de-a lungul filmului. Ca de exemplu ultimul tablou pictat de mama lui Octav, care revine din timp în timp, pe porţiuni, în cursul poveştii, tablou în care copacul, care nu era stejar, la începutul filmului avea o coroană verde ce semăna perfect cu buclele lui Octav, copil, iar apoi era desfrunzit, pentru ca în final să te ducă cu gândul că era de fapt magnolia aceea roz înflorită. Sau cum să nu reuşeşti să faci legătura dintre panglica de satin a Anei pe care Octav soldat o mângâia în trenul care îl ducea pe front şi care, alături de gândul la Ana, probabil l-a ţinut în viaţă, şi funda din părul femeii bătrâne, roşcate, care stătea lângă un mormânt, pe care Octav a văzut-o doar cu coada ochiului, dar căreia i-a simţit tristeţea şi reproşul mut, deşi poate că ea îl iertase demult, de aceea i s-a şi înfăţişat încă din primele clipe petrecute în casa copilăriei lui?
Dar am lăsat deoparte dezamăgirea provocată şi de aproape lipsa întrebărilor deştepte sau nu din partea publicului şi am preferat să îmi aduc aminte că încă din primele minute acest film m-a făcut să zâmbesc. Şi nu e de mirare, dacă stau să îmi amintesc secvenţa aceea superbă în care Octav şi Spiridon, adulţi, se joacă cu trenuleţul, redevenind copii, secvenţă jucată genial de Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, sau de Ana cea şăgalnică şi un pic obraznică, interpretată de Alessia Tofan care cred că îi seamănă Anei foarte bine, şi care îl provoacă mereu pe Octav copil sau adult, în trecut sau în prezent, un Octav copil interpretat de Eric Aradits, puştiul despre care te întrebi dacă e chiar atât de interiorizat cum arată în film sau e de fapt un copil vesel, aşa cum trebuie să fie toţi copiii de vârsta lui.
Desigur, nu pot să scriu despre toţi actorii, însă ce pot spune cu inima uşoară este că şi-au făcut foarte bine treaba şi, ca să fiu în tonul filmului, că nu a existat nici o notă discordantă. Şi mai e ceva: filmul te lasă pe tine, spectator, să îi construieşti o viaţă lui Octav şi în aceeaşi măsură Anei, din momentul în care se produce ruptura şi până când Octav se întoarce acasă, ceea ce nu e puţin lucru, deoarece îţi trezeşte dorinţa de a afla mai multe, şi, cumva, parcă ai vrea să vezi o continuare. Ceea ce sper să nu se întâmple, că l-ar “strica” definitiv. Dar, desigur că nu trebuie să mă luaţi în seamă. E doar părerea mea şi evident că e una subiectivă. Însă cred că e timpul să tragem concluzia: o idee minunată a lui Serge Ioan Celebidachi, probabil inspirată puţin şi din viaţa tatălui său, muzicianul Sergiu Celibidache, un scenariu foarte bun scris împreună cu James Olivier, o imagine perfectă asigurată de Blasco Giurato, o coloană sonoră senzaţională a lui Vladimir Cosma şi actori care au jucat cu pasiune fiecare minut din acest film. Şi să vă mai spun un secret: ştiţi de ce pare atât de bun acest film? Pentru că e ca o viaţă. Una de om, cu toate ale ei.
Anca Manuela Mureşan
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
Camille Saint-Saëns – Concertul nr. 5 în Fa major pentru pian, op. 103, Egipteanul și Wolfgang Amadeus Mozart – Simfonia nr. 41 în Do...
Biblioteca Județeană ASTRA din Sibiu prezintă expoziția itinerantă „ASTRA 160” în orașul Săliște. Manifestarea aduce în fața...
Duminică, 17 noiembrie, de la ora 20.03, Radio Cluj și Teatrul Naţional Radiofonic prezintă piesa Regele Ubu de Alfred Jarry. Traducerea:...
Ediția a 33-a este una a contrastelor, în care muzica lui Mozart va fi pusă alături de cea a lui Enescu și Saint-Saëns, va fi interpretată la...