Katherine Verdery: Cred că am intrat într-un proces mondial de schimbare a formelor de guvernământ

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 16 octombrie 2017, 16:21 / actualizat: 19 octombrie 2017, 12:28

Antropoloaga americană Katherine Vedery a fost prezentă la Cluj săptămâna trecută. Ea a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității ”Babeș-Bolyai” la propunerea Facultății de Sociologie și Asistență Socială.

Autoare a şase cărţi despre România, Katherine Verdery este profesoară la City University din New York. Verdery a vizitat pentru prima dată România în anii ’70 şi a cercetat, printre altele relaţii interetnice, colectivizare și decolectivizare, ideologie naţională. Despre români spune că sunt o naţie cu un adevărat geniu de a crea relaţii bune cu alţii, inclusiv cu străinii.

În 2008 și-a cerut dosarul de la Securitate și a constatat cu stupoare că are aproape 3.000 de pagini. Vorbește perfect limba română și spune că în comuna hunedoreană Aurel Vlaicu are rude, chiar dacă nu de sânge, la care se întoarce în fiecare an.
Ne-a povestit despre experiențele avute în România anilor 70 și 80, și am întrebat-o ce părere are despre direcția în care se îndreaptă lumea în care trăim.

Reporter: Ați venit pentru prima dată în România în 1973. În ce măsură a fost întâmplare sau alegere?

Katherine Verdery: A fost alegere, dar o alegere la întâmplare (râde). M-am gândit să fac cercetare pe teren într-o țară comunistă mai mult din simplă curiozitate. Mă întrebam oare cum e viața în spatele cortinei de fier.
Am început să citesc mai mult și am avut acasă un profesor foarte bun care mi-a spus că orice loc din lume este fascinant. Trebuie doar să te apuci și să încerci să înveți. România în acea vreme primea antropologi americani, lucru care în alte țări din blocul de Est nu era posibil. În Ungaria începuse cu noul mecanism economic în 1966, în Bulgaria niciodată n-au fost prea dornici să primească americani, în Germania Democrată cam tot așa. În Polonia aveam deja probleme, demonstrații și în Cehoslovacia nici vorbă. În 1968 au venit rușii și au pus capăt tuturor lucrurilor.

Reporter: Povestiți în discursul de anul trecut când ați primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității București că la venirea în România, vreme de mai multe săptămâni ați umblat pe o Mobră prin satele de Transilvania, în zona Hunedoarei, fără să fiți atentă la un indicator avertiza: ”Străinii nu au ce căuta aici”.

Katherine Verdery: Da, mi se trasase o traiectorie pe care trebuia să o urmez, niște funcționari de la Deva se ocupaseră de asta. Mi-au indicat ce sate urma să vizitez. Ei bine, drumul ăsta la un moment dat avea acest indicator ”Intrarea interzisă străinilor” pe care nu-mi amintesc dacă l-am văzut sau nu, m-am dus oricum înainte și la un moment dat mă trezesc cu un milițian la mine. El a văzut că aveam număr roșu la Mobră, adică însemna că sunt străină. I-am explicat că fac o cercetare în folclor și mi-a zis să mă întorc pentru că mă apropiam de o bază militară. (râde)

Reporter: Cum a văzut o tânără cercetătoare americană România din anii 70? Care a fost prim impresie?

Katherine Verdery: Primele impresii au fost despre turiști la mare. Am sosit în iulie și una dintre funcționarele de la Ambasada Americană, româncă, a spus că pleacă în concediu și m-a invitat să mă duc cu ei. Am văzut marea, am văzut tot felul de turiști, am văzut oameni care stăteam îngropați în noroi (râde) și am zis ”ioi, ce-i asta?” Cu cei cu care m-am dus am rămas în relații foarte apropiate până în ziua de azi. Am stat o săptămână acolo și trebuiau să mă ascundă pentru că eu eram străin iar străinii plăteau peste tot prețuri mai mari.
După aceea am făcut legătura cu domnul profesor Mihai Pop la București și am început să învăț mai mult despre viața țărănească în Ardeal și mi s-a părut să nu zic pitoresc, pentru că asta face o distanțare ușoară, dar mi-a plăcut foarte mult peisajul și felul de a fi al oamenilor. Au fost primitori chiar dacă habar nu aveau cu ce prilej sunt la ei.

Reporter: Românește când ați început să învățați? Imediat?

Katherine Verdery: Am început să învăț cam cu 6 luni înaintea plecării din SUA, dar n-am avut curs. Am luat câteva benzi de la Departamentul de lingvistică și am cunoscut o fată care era plecată din România și căsătorită cu un bursier Fulbright și mă duceam la ea de două ori pe săptămână, povesteam, dar înțelegeam mai mult decât puteam vorbi. Când am venit aici însă am învățat pe loc.

Reporter: Vorbiți deseori despre relația specială pe care o aveți cu locuitorii din comuna Aurel Vlaicu. Nu v-au privit cu suspiciune la început. Pe vremea aceea noi așteptam americanii și totuși, o americancă răsărită de nicăieri?

Katherine Verdery: Da, au fost destul de mulți care nu prea știau ce să facă cu mine. Puțini au fost însă cei care m-au refuzat tranșant atunci când m-am dus la ei în curte. Cu unii m-am împrietenit foarte bine și repede, dar cu alții au fost întotdeauna politicoși dar distanți.

Reporter: Ați desfășurat mai multe teme de cercetare în România, după cea legată de folclor ați revenit în anii 80 pentru o temă legată de ideea identității naționale la intelectualii ardeleni, apoi colectivizarea și tema retrocedării proprietăților agricole, după revoluție. Dintre acestea care vi s-a părut cea mai dificilă?

Katherine Verdery: Probabil a fost cartea despre decolectivizare, pentru că mi s-a părut că erau atât de mult lucruri în schimbare în același timp, că trebuia să încerc să le adun pe toate la un loc. Cu cine să stau de vorbă? Nu doar cu omul de la sat, dar trebuia să merg la tribunal să văd ce procese se fac pentru pământ, sau mă duceam la notariatul de stat să văd cu ce acte vine omul să-și înregistreze terenul. M-am dus în vizită la directorul Băncii Agricole, la omul care era șef la Romcereal. Puteam să fi mers în mult mai multe locuri, ca să înțeleg schimbările care au loc. Apoi am avut nevoie de mult timp ca să scriu cartea, dar mi se pare că este cea mai bună carte pe care am scris-o și mă bucur că în sfârșit am reușit să o termin.

Reporter: Trebuie să vorbim și despre relația cu Securitatea, pentru că știu că în 2008 v-ați cerut propriul dosar, un dosar care număra 2.781 de pagini. Cu alte cuvinte, ați dat de lucru securiștilor. În ce măsură era conștientă că sunteți urmărită atunci în anii 70, în 80?

Katherine Verdery: În anii 70 nu am fost foarte conștientă, dar în anii 80 mulți îmi spuneau că după mine a venit polițistul sau că sunt urmărită. Oamenii se temeau, nu voiau să aibă probleme. Dar nu mi-am dat niciodată seama că cineva este în urma mea, de exemplu, că mă filează. Nici nu-mi trecea prin gând că au pus aparate de fotografiat în camera de hotel unde am locuit la Cluj. Când am găsit în dosar poze cu mine în chiloți am fost foarte supărată.

Reporter: Ce sentimente ați avut atunci când ați citit aceste mii de pagini?

Katherine Verdery: Am simțit mult furie și revoltă. Uimire pentru că nu m-aș fi gândit că supravegherea a fost atât de amănunțită. Și m-am supărat foarte tare pe cei pe care puteam să-i identific și care au dat informații despre mine. M-a speriat să am contact cu optica ofițerilor care erau convinși că ceva este în neregulă cu mine. Spuneau că sunt spioană, pentru că foloseam tehnicile pe care și ei le foloseau. Va apărea o carte pe acest subiect, se numește chiar așa, ”Viața mea ca spion”. Sunt memoriile mele din cele două perioade de cercetare, în anii 70 și 80, iar apoi diversele discuții avute cu mai multe persoane din 2010 până în 2016 când am terminat de scris.

Reporter: Vreau să vorbim un pic și despre contextul european, pentru că se pare că nu mai are așa de mulți adepți aceasta construcție a scopului comun, a unității. Din ce în ce mai mult comunitățile încep să se închidă. Oamenii nu mai vor să aibă de-a face cu ceilalți care nu sunt ca ei.

Katherine Verdery: Nu știu dacă aș pune această situație pe seama oamenilor care se izolează de străini, deși cred că și acesta este un motiv. Cred că am intrat într-un proces mondial de schimbare a formelor de guvernământ. Statul național, care a fost formă de guvernare de câteva secole, cred că se va destrăma. Ce va apărea în locul lui este încă neclar, dar s-ar putea să fie unități mai mici și mai multe. Măsura în care se vor uni în unități supra, în genul Uniunii Europene, asta rămâne să vedem. Nu sunt sigură. Eu văd posibilitatea unei destrămări a propriei mele țări, de exemplu, pentru că suntem acum atât de dușmăniți unul față de celălalt după alegerile de anul trecut.
Dar trebuie să mai spun ceva care o să creadă publicul dumneavoastră că sunt nebună! Sunt foarte impresionată de ceea ce face domnul Putin cu prietenii lui. Impresionată nu în sensul bun. Sunt convinsă că el cu trecutul lui de securist are la îndemână niște unelte politice pe care alții în general nu le-au folosit, cum ar fi dezinformare, intrare în inima procesului democratic, ideea că el ar vrea să distrugă aceste unități mai mari care i se opun, cred că are o doză de adevăr. Nu vreau să spun că este atât de puternic încât poate să distrugă UE sau SUA, dar cred că acolo tinde, iar gașca care este în jurul lui, dintr-o oligarhie internațională sunt mână în mână. Dar el, din cauza trecutului de KGB-ist nu are scrupulele pe care le-ar avea alții.

Reporter: Naționalismul este în mod cert o armă, un discurs la care se face apel tot mai des, tot mai puternic, în toată lumea deja. Cum să facem ca simpli cetățeni să luptăm împotriva acestui fenomen. Care ar fi armele pe care le avem la dispoziție?

Katherine Verdery: Asta e o întrebare foarte grea. Eu personal sunt mult mai activă decât am fost până acum. Mai sunt și alții ca mine, care vedem la momentul actual în America o amenințare profundă la adresa stilului nostru de viață, de politică, de democrație. Și cred că trezirea cetățenilor împotriva acestor forțe care vor să ne acapareze este foarte importantă.

Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.