Scriitorul Răzvan Petrescu: Fără autoironie nu se poate trăi

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 29 octombrie 2017, 06:00

Răzvan Petrescu (n. 1956, Bucureşti) este medic de profesie, dar din 1990 s-a dedicat literaturii.
Debutează în 1986, în volumul colectiv Debut ’86. Urmează volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989) Eclipsa (1993), Într-o după-amiază de vineri (1997). Publică şi volume de interviuri, publicistică şi jurnal.
La începutul acestei toamne Răzvan Petrescu a lansat o nouă carte intitulată “Mandarina”. Un volum plin de umor, absurd şi subiecte delicate. Răzvan Petrescu este considerat de critici unul dintre cei mai buni autori de proză scurtă de la noi.

Răzvan Petrescu

Doina Borgovan: Aţi lansat un volum de povestiri, care se numeşte Mandarina, la exact 20 de ani de la lansarea precedentei dumneavoastră cărţi. În videoclipul de prezentare al acestui volum spuneţi că prima povestire încearcă să-şi trieze cititorii. În ce fel?

Răzvan Petrescu: Era de fapt mai mult o glumă, pentru că în aceşti 20 de ani am scris diferite cărţi de nonficţiune şi doar cinci povestiri. Fetiţa cu chibrituri este prima din cele cinci, am scris-o în urmă cu câţiva ani. Ideea s-a născut de când am citit povestea, deci de acum 50 de ani. Mi s-a părut că nu e corect ca fetiţa să moară, să fie tragedia asta şi ea să nu se răzbune. Planul a fost ca ea să se răzbune cumva. Ceea ce, după cum se va vedea, se întâmplă în povestirea mea, apăsând tragicul lui Andersen, ducându-l în zona ororilor.
Sunt câţiva prieteni ai mei, scriitori şi critici literari, care au spus că nu au aflat toate conexiunile dintre repere şi reperele în sine, cu toate acestea le-a plăcut foarte mult povestea. Am vrut să arunc o plasă de repere muzicale şi literare, în aşa fel încât fetiţa să fie înconjurată, protejată.

Doina Borgovan: Am sesizat în povestirile din carte un filon autobiografic: o preocupare intensă pentru relaţia cu tatăl, pentru relaţia cu fiul.

Răzvan Petrescu: Am gândit-o cu trei teme majore, prima temă fiind relaţia tată-fiu (şi aici sunt lucruri autobiografice), a doua temă fiind cea a securiştilor (un fost comandant de lagăr comunist şi victima sa), iar a treia temă fiind improvizaţia liberă pe o temă dată.

Doina Borgovan: Spuneţi că pe măsură ce trece timpul şi pe măsură ce îmbătrânim, avem amintiri din ce în ce mai vesele, deşi trecutul nostru nu are cum să fie vesel.

Răzvan Petrescu: Era o lume înspăimântătoare, dar sigur că unii au reuşit să se adapteze. Una din definiţiile inteligenţei este: “inteligenţa înseamnă adaptarea la un mediu”. Din punctul acesta de vedere, evident că nu sunt inteligent.
Eu ştiu precis că am dosar de Securitate. Ştiu de la cineva care mi-a căutat dosarul. La unii, pe dosare erau puse nişte etichete. Pe dosarul meu scria “Incontrolabil”, de care m-am bucurat foarte tare. Mai mult de eticheta asta nu ştiu, dar incontrolabil pentru ei: dacă nu puteam fi controlat, nu puteam fi deci nici racolat. Am fost şi pârât la Securitate. Nu prea e confortabil să ştii că nişte oameni odioşi cunosc diferite lucruri despre tine.

Doina Borgovan: Vă gândiţi că poate o data, în viitor, veţi fi curios să vă cereţi dosarul de la Securitate?

Răzvan Petrescu: E posibil, însă mai e ceva: e foarte posibil, după câte îmi dau eu seama, să-mi găsesc acolo vreo doi prieteni. Şi cum am înaintat în vârstă destul de straşnic, parcă n-aş vrea să rup relaţiile cu ei. Oricum am prieteni puţini.

Doina Borgovan: Şi totuşi, ar fi nevoie de o revoluţie morală în societatea noastră.

Răzvan Petrescu: Era nevoie încă din 1989, de la Timişoara. Atunci trebuia făcut ceva. Acum nu cred că se mai poate întâmpla nimic. N-are cum: sunt puii comuniştilor, puii securiştilor în politică, ce le mai putem face?

Doina Borgovan: În povestirea care se numeşte Tapiţerie, vorbiţi despre puterea cuvântului, despre puterea lui de a produce efecte. N-are literatura măcar un dram de putere de a schimba lucrurile?

Răzvan Petrescu: Poate că are, în sensul zonei imediate (a rudelor, a prietenilor), nu cred că mai mult. Toate schimbările s-au făcut nu prin cărţi. Totuşi e foarte greu de cuantificat lucrul acesta. Dar dacă te uiţi la oamenii care au participat la schimbare (oamenii normali, oamenii obişnuiţi), aceia care au participat la schimbare de pe poziţii importante nu sunt genul care să fi citit cine ştie câtă literatură. Rezistenţa prin cultură e o formă mai puţin de disperare, e o formă de laşitate. Sunt nişte generaţii de laşi (mă refer strict la bărbaţi, că femeile nu sunt croite pentru a face revoluţie). Nu vrem să recunoaştem lucrul acesta, ceea ce e păcat, pentru că poate aşa ne-am putea purifica mai bine ca societate culturală, pentru că nu-I poţi cere unui ţăran amărât acelaşi lucru ca cel pe care i-l ceri unui intelectual.

Doina Borgovan: Să vorbim un pic şi despre titlul volumului, pentru că atunci când descoperi de unde vine titlul acestui volum… Eu personal foarte tare m-am emoţionat.

Răzvan Petrescu: Să spunem doar că substantivul apare o singură dată, şi apare într-o proză cu mai multe trimiteri, care se leagă de altele. Sunt mai multe posibile interpretări. Una din interpretări ar fi că din punctul de vedere al autorului – al meu -, speranţa în omenire e foarte, foarte mică.

Doina Borgovan: Şi totuşi reuşiţi să vă păstraţi autoironia şi umorul.

Răzvan Petrescu: Din punctul meu de vedere, primul pe care trebuie să-l ironizezi eşti tu. Dacă nu faci lucrul acesta, vei ajunge într-o zonă în care vei fi foarte mulţumit de tine şi, mai departe, într-o zonă ruptă complet de realitate. Practic ajungi foarte nesuferit. Pe de altă parte minitragediile, că în fond tragediile de familie nu le poţi povesti cu un ton dramatic, pentru că rişti să cazi în sentimentalism. Şi atunci, salvarea din magiunul sentimental vine prin umor.

Doina Borgovan: Şi totuşi, cel care are umor trebuie să aibă un pic de încredere în viitorul umanităţii.

Răzvan Petrescu: E foarte bine să ai speranţe. Eu nu am nicio speranţă, dar asta nu înseamnă că nu e mult mai bine să fii ca dumneavoastră.

Doina Borgovan: Sunteţi mulţumit de Mandarina?

Răzvan Petrescu: M-am apucat din nefericire să o recitesc zilele trecute (asta după ce am citit-o şi am recitit-o de am înnebunit, am făcut vreo 8 variante). Recitind acum, unele mi-au plăcut, altele mai puţin. Să vedem, dacă mă mai sunaţi peste o săptămână vă spun sigur dacă mi-a plăcut sau nu.

Doina Borgovan: De regulă scriitorii nu mai petrec timpul cu cărţile lor.

Răzvan Petrescu: E adevărat, aşa am făcut şi eu cu toate celelalte cărţi, până la asta.

Doina Borgovan: Într-una dintre povestiri vorbiţi despre pana scriitorului. Spuneţi că “dacă ai scris prima frază, eşti pornit pe făgaş”. Însă citind povestirile dumneavoastră, mi s-a părut că şi ultima frază este foarte bine căutată.

Răzvan Petrescu: E foarte adevărat. Ultima frază, uneori am marele noroc să vină pur şi simplu. Din cauza asta atelierele de creaţie literară sunt destul de ciudate (deşi şi eu am ţinut câteva): poţi să-I înveţi câteva lucruri de bază, câteva reguli, dar procesul de creaţie nu ai cum, nu se poate explica. Eu nu pot să explic cum vine ultima frază. Dacă termin povestirea şi nu sunt mulţumit, atunci într-adevăr mă gândesc bine de tot la încheiere.

Doina Borgovan: Aţi renunţat la medicină după 8 ani de profesat. În ce măsură a fost o decizie dificilă?

Răzvan Petrescu: Cred că eu am vrut să dau la filologie de la început. Şi în sfârşit, conjunctura a făcut să mă duc la medicină. M-a influenţat tata. Eu nu voiam să fac altceva decât să scriu. Iar tata mi-a zis, împreună cu profesorul meu de literatură de la liceu, să nu ajung eu profesor de română la ţară; mai bine să dau la medicină. Aş fi făcut radiologie (îl aveam profesor pe tata) şi la 1.30 eram deja acasă, aveam timp de scris. Planul acesta s-a prăbuşit, odată cu interzicerea specializării. Deci în momentul când s-a prăbuşit regimul, am fugit din medicină. Mi-a fost greu în primele două săptămâni, când am făcut deja alegerea să plec de la dispensarul la care lucram, la redacţia revistei Cuvântul.
Atunci da, două săptămâni m-am gândit că renunţ la o profesie foarte sigură – nu mi se mai părea urâtă – şi mă arunc în necunoscut.

Doina Borgovan: Sunteţi de regulă “locuit” de manuscrisele pe care le citiţi?

Răzvan Petrescu: Nu mă locuiesc, mă parazitează: îmi parazitează gândirea ficţională. Pentru că majoritatea cărţilor pe care le-am făcut ca redactor au fost din zona motivaţională.

Doina Borgovan: Lucraţi la ceva acum?

Răzvan Petrescu: Aş fi vrut, dar iarăşi s-au înverşunat lucrurile şi am foarte mult de lucru la editură, astfel încât nu ştiu când o să urmeze încă o carte, dar sper că va fi cât mai curând.

Doina Borgovan: Să ne aşteptăm la un turneu de promovare a Mandarinei?

Răzvan Petrescu: Fiind atât de dezamăgit de specia umană, sunt în depresie de foarte multă vreme. Nu prea mai ies din casă, doar vin la editură şi înapoi. Ştiu că e necesar, dar nu-mi plac turneele. Mi-aş dori totuşi, nu v-am văzut niciodată oraşul şi aş dori să-l văd.

Doina Borgovan