Scriitorul Cătălin Dorian Florescu: Literatura te pune în contact cu tine însuți

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 26 noiembrie 2017, 06:00 / actualizat: 27 noiembrie 2017, 10:45

Cătălin Dorian Florescu s-a născut la Timișoara în anul 1967. În 1982 fuge din România împreună cu părinții și se stabilește în Elveția.

Este de meserie psiholog, dar de 16 ani se dedică doar scrisului. Scrie în limba germană iar romanul său Iacob se hotărăște să iubească a fost declarat cartea anului 2011 în Elveția. Romanele sale au fost sau urmează să fie traduse în franceză, spaniolă, italiană, rusă, polonă, olandeză, slovenă, lituaniană, cehă, suedeză și macedoneană. Până în prezent, în limba română i-au apărut Vremea minunilor, Polirom, 2005, 2013, Drumul scurt spre casă, Polirom, 2006, Zaira Zaira, Polirom, 2010, 2012 și Jacob se hotărăște să iubească, Polirom, 2012, 2014, Maseurul orb, Polirom, 2014. Cel mai recent roman al său urmează să apară în limba română anul viitor, la Humanitas.
La sfârșitul lunii septembrie Cătălin Dorian Florescu a fost invitat la Cluj, la Festivalul de toamnă al economiei germane. L-am întâlnit într-o sâmbătă caldă și însorită.

Rep. Mă gândesc întotdeauna la romanele dumneavoastră ca la un fel de combinaţie foarte interesantă între ce înseamnă spaţiul german, cu datoria pe primul plan (inclusiv iubirea devine o datorie acolo) şi cu aerul balcanic al României, în care este vorba despre foarte multă fatalitate (despre destin, despre întâmplare). Acestea coexistă din punctul meu de vedere în romanele dumneavoastră. Coexistă şi în viaţa dumneavoastră de zi cu zi?

Cătălin Dorian Florescu: Este un spirit poate uneori ceva mai aspru, dar cu atât de mult te poţi baza pe el atunci când îi ai ca şi prieteni. Trăiesc acolo de la vârsta de 15 ani, deci vă puteţi închipui că de 35 de ani m-am adaptat. Presupun că în parte sunt şi puţin o corcitură, deci am acea parte de seriozitate de tip german, pe care o regăsesc şi în modul meu de a face munca de cercetare pentru cărţile mele, de a scrie. Şi pe de altă parte un spirit latin, care cred că este suflarea întregii mele opere. Opera mea este scrisă în limba germană. Este clar literatură germană, mai puţin literatură română. Dar aici s-ar putea discuta ce este de fapt acea literatură naţională, în spaţiul nostru se mai poate vorbi de acest lucru. În România e încă un spaţiu unitar literar, la noi există o multitudine de scriitori care provin din foarte multe ţări: generaţia I, sau II, sau III care scriu în limba germană. Deci acolo literatura naţională nu mai există aşa de puternic. În cazul meu este o literatură germană clar, dar are un spirit – cel puţin am eu impresia, mi s-a şi spus de câteva ori -, are o latinitate. Deci are un suflu divers de cel al colegilor mei de limbă germană. Şi de aceea, da, probabil că am făcut din două una.

Rep: Vorbeam cu conaţionalul nostru, Jan Cornelius, despre faptul că atunci când a plecat în Germania, a avut dificultăţi şi i-au trebuit foarte mulţi ani ca să ajungă să spună: „Da, sunt pregătit să scriu în limba germană.” La dumneavoastră cum a fost?

Cătălin Dorian Florescu: Pentru mine scrisul, după perioada de cercetare a materialului, care poate fi destul de amplă, nu a fost niciodată o hotărâre conştientă de a scrie într-o limbă şi de a nu scrie în cealaltă, ci a fost un fluid. Eu probabil ajungând la o vârstă mai fragedă, de 15 ani, nu a trebuit să iau decizia, ci pur şi simplu mi-am asumat viaţa pe care o duceam. A fost întotdeauna clar pentru mine că scriu în limba germană, nu a trebuit să mă forţez, nu a trebuit să-mi depăşesc anumite lipsuri sau timorări pe care le-aş fi avut. Am început pur şi simplu să scriu la vârsta de 18 ani, dintr-un simplu motiv (cel puţin aşa văd eu în teorie lucrurile): pentru că dialoghez cu prezentul meu, care este german şi nu român. Şi chiar atunci, dacă scriu cărţi care par, sau se axează într-adevăr pe poveşti care au un substrat istoric, eu fac acest lucru plecând de la prezentul meu actual, de la necesitatea de a scrie, dorinţa de a scrie.

Rep:  Cum reuşiţi să vă păstraţi atât de vie limba română?

Cătălin Dorian Florescu: Nu ştiu şi poate trebuie să rămână un mister. Nu am făcut niciodată un efort, nu citesc în română, nu pot spune. A fost un mic talent pe care l-am avut, acela al limbilor străine, care m-a ajutat şi să învăţ germana.

Rep: Care este cea mai pregnantă amintire pe care o aveţi din Timişoara a copilăriei dumneavoastră?

Cătălin Dorian Florescu: Nu am o amintire pregnantă, am un întreg lanţ de amintiri, un întreg cosmos al copilăriei. Am locuit la bloc, sus de tot – etajul 8 -, deasupra noastră era acoperişul smolit, din care vara se desprindea smoala şi vedeai în depărtare până la catedrală; gara de lângă, era fumul locomotivelor, erau mulţi copii de toate vârstele care se întâlneau în jurul blocurilor, lucru pe care nu l-am mai avut în Elveţia, locuind tot la un mic bloc; şcoala comunistă aspră, dar şi prieteniile la şcoală; prima dragoste, o anumită Ariana, care locuia pe partea cealaltă a străzii. Lucrurile de care ne amintim, sper, cu toţii, pentru că întregesc oarecum viaţa.

Rep: Vă lipseau în Elveţia?

Cătălin Dorian Florescu: Când am ajuns acolo, eu nu aveam povara deciziilor: părinţii, eu având 15 ani. M-am adaptat aşa cum s-a cuvenit să fie pentru mine: eşti axat pe rezolvarea de probleme, după care începi să înveţi limba – am început să învăţ limba – şi trebuie să vezi în ce lume eşti: să vorbeşti cu prietenii, să-ţi faci noi prieteni. Nu-mi mai amintesc exact, a fost o ruptură între aceste prietenii.

Rep: Câţi ani au trecut până să vă întoarceţi în România?

Cătălin Dorian Florescu: Am venit în România exact la o lună sau două după evenimentele din ‚89, cam prin februarie sau martie 1990, cu un prieten foarte bun, Luca. Plecând din această linişte cotidiană elveţiană a unei ţări bogate, unde nu există revoluţie. Şi fiind tineri (tineri studenţi la psihologie în primul an), aveam nevoie de aventuri. Şi i-am spus: „Uite, eu am o ţară natală, haide să mergem să găsim aventura, să vedem ce se întâmplă”. Ne-am pus pe tren şi am plecat spre Budapesta , spre Timişoara. Am ajuns acolo, era încă o atmosferă foarte caldă peste tot pe unde am trecut prin ţară. Dumneavoastră ştiţi mult mai bine decât mine, noi eram pasageri. Se simţea oarecum încă suflul revoluţiei, se simţea dorinţa de schimbare, dar şi în acelaşi timp frica că va rămâne la fel. Erau începuturile, primii paşi spre viaţa mai nouă, nu se ştia exact ce este acel nou şi cum va fi.

Rep: V-aţi gândit atunci să vă întoarceţi, aţi luat în calcul posibilitatea asta?

Cătălin Dorian Florescu: Nu, a fost un joc al gândirii mele mai târziu, „ce ar fi să mă întorc”. Poate în momente grele, cu o gândire escapistă, ca în poveşti acel loc ascuns unde vrăjitoarea nu te vede. Eram deja de 8, 9, 10 ani în Elveţia şi eram pe drumul meu de psiholog, părinţii erau acolo, prietenii erau acolo, deci aveam o viaţă actuală. Pe de altă parte, e o iluzie să crezi că te poţi întoarce şi-ţi va fi mai bine.

Rep: Iar acum care sunt relaţiile dumneavoastră cu România? Veniţi des, sau numai pentru evenimente literare?

Cătălin Dorian Florescu: Relaţiile nu pot fi mai strânse decât acum, făcându-mi din România de fapt o operă literară. Cele 7 cărţi scrise (6 romane şi un volum de proză scurtă) sunt într-un fel, după părerea mea, pe lângă conţinutul tuturor care este cea a omului pe drum, omului în căutare de lume mai bună, omului care tot timpul este pus sub presiune de o dictatură, de o armată, de foamete şi întotdeauna trebuie să găsească soluţii. Deci aceasta este tema bazală a tuturor cărţilor mele, omul rezilient. Pe lângă această temă este desigur o reverenţă, consider eu, cel puţin faţă de ţara mea natală. Eu aş fi putut uita România, dar iată, mă întorc tot timpul şi mă zbat şi mă documentez. Veţi vedea cartea care probabil apare anul viitor, se întâmplă pe jumătate la New York şi pe jumătate în Delta Dunării. Jacob se hotărăşte să iubească şi Maseurul orb se întâmplă în Banat. Pentru aceste lucruri a trebuit să călătoresc în acele locuri pentru a şti despre ce vorbesc, deci devin un mic expert în anumite lucruri care au de-a face cu România. Substratul emoţional şi spiritual au rămas şi despre acela vorbesc eu de fapt.

Rep: Aţi pomenit Banatul natal, Banatul care se regăseşte în Jacob se hotărăşte să iubească. Un Banat foarte colorat din punct de vedere etnic, cu nişte legi nescrise care făceau pe oameni să convieţuiască. Şi mă gândesc la lumea în care trăim, o lume în care din păcate suntem din ce în ce mai împinşi să îi respingem pe cei care nu sunt ca noi, să fim din ce în ce mai intoleranţi, să ne închidem. Cum vedeţi dumneavoastră această lume spre care ne îndreptăm?

Cătălin Dorian Florescu: Epoca iluminismului (cu Kant) ne-a închis în capul nostru, spunând că există acea raţiune instrumentală, deci nu suntem decât cap. Relaţionarea, empatia nu existau în toată această filosofie şi s-a ajuns până astăzi cu o filosofie postmodernistă, cu mijloacele lumii digitale în care ne găsim, care ne închide şi mai mult în noi înşine. Această dezvoltare de la gândirea filosofică, care spunea că există un eu care gândeşte dincolo de orice altă relaţionare cu alte persoane şi el este singur – el în capul lui -, până în ziua de astăzi au trecut câteva sute de ani. Ceea ce vedem astăzi este pur şi simplu starea pură a acestor lucruri, amplificată de revoluţiile economice pe care le-am trăit,printre care lumea digitală în care trăim în ziua de astăzi. Desigur că eu fiind şi psiholog, sunt foarte sceptic şi foarte critic, şi de aceea nu pot spune decât să se închidă computerele şi smartphone-urile şi să se intre în lumea reală, este lucrul cel mai important, având şi în vedere că problemele sunt multe. Pe deoparte e desigur sentimentul că am mers departe, deci suntem foarte departe în civilizaţia vestică, dar există acel sentiment de nefericire pe care îl simt oamenii: cu cât posedăm mai mult, cu atât avem mai puţin din acea fericire. Pe de altă parte, resursele naturale se duc spre capăt, nu mai avem decât 30-40 de ani pentru petrol. Deci trebuie să ne schimbăm modul de viaţă absolut, iar un mod de viaţă nu se poate schimba decât printr-o relaţionare puternică, prin empatie şi printr-un fel de modestie.

Rep: Să înţeleg că de aceea nu aveţi pagină de Facebook.

Cătălin Dorian Florescu: Da. Nu am pagină de Facebook, am un singur site al meu şi cum vedeţi un telefon foarte vechi, care sună poate de două ori pe zi în general, dacă nu sunt la Cluj aici. Există un ritm al vieţii în care vorbim de relaţionare, există câteva lucruri importante pe care trebuie să le ştim: ritmul vieţii, încetineală şi repeziciune între zi şi noapte, între somn şi trezire. Priorităţile pe care le avem trebuie să le simţim puternic, iar lumea digitală ne face să nu mai simţim graniţele acestor lucruri. Totul este un fluid continuu, trăim numai în ritmul acestor SMS-uri care sună sau nu sună. Şi acest lucru ne diluează sensul realităţii. Probabil că am un simţ foarte bun al lucrurilor de care am nevoie şi de care nu am nevoie. Deci graniţa mea este clară: cu cât mă dăruiesc oamenilor – şi îmi place să mă dăruiesc, să intru în relaţionare -, dar această relaţionare nu o poţi face decât dacă ai nişte graniţe foarte ferme, deci ştii cine eşti. Lumea în care trăim, cu toate că se spune că ne oferă mult mai mult timp, de fapt ne mănâncă tot timpul. E foarte important să nu faci nimic când eşti creativ. În acele minute în care nu faci nimic, acel moment 0, se întâmplă foarte multe în capul tău, multe combinaţii. Deci combini lucruri, simţi oarecum ceva important şi aşa trăiesc eu.

Rep: Spuneaţi că vă place să vă dăruiţi oamenilor şi cu siguranţă o faceţi scriind cărţi. În lumea asta nebună în care trăim, care este rolul literaturii din punctul dumneavoastră de vedere?

Cătălin Dorian Florescu: Nu mai porneşte revoluţii (foarte puţine cărţi, cel puţin în literatură). Poate este şi bine aşa. În general este folosită de o pătură, cel puţin romanul. Trăim în lumea romanelor, pentru că numai romanele se vând, editurile caută noul roman şi următorul roman, caută poveşti care în sine au o naraţiune închisă: au un început, au un climax şi au un sfârşit. Cu cât vieţile noastre sunt mai fragmentate, într-un cotidian fragmentat total, cu atât oamenii, cei care mai citesc, caută romane în care li se spune că poveştile au un sens. Deci cu cât mai mult viaţa noastră proprie este deschisă şi fragmentată şi nu ştim unde ne stă capul şi ce sens să mai dăm acestei vieţi, cu atât mai mult citim romane care ne dau un sens, pentru că este în sensul naraţiunii literare să aibă o poveste de povestit. Eu observ că clasa care mai citeşte o face într-un fel de divertisment, de a trece timpul. Un escapism total şi există cărţi care se vând în milioane şi milioane de exemplare (de exemplu un Harry Potter sau Stăpânul inelelor, dar şi multe alte cărţi care nu sunt fantasy sau SF). Presupun că există un număr de cititori care într-adevăr doresc să intre în contact cu o lume a frumuseţii. Să ai totuşi o poveste nu este de ajuns pentru mine. Dacă nu se întâmplă nimic în limbaj, nu se întâmplă nimic. Actul de a citi, care poate dura 10 minute sau o oră sau două ore, te duce de fapt înspre tine însuţi. Eşti într-o linişte şi în timp ce citeşti îţi pui întrebări. În cele din urmă, literatura te pune în contact cu tine însuţi.

Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.