Prima pagină » Reportaje » 22 decembrie 1989: „Aşa a început epopeea cu revoluṭia”, la Radio Cluj…

22 decembrie 1989: „Aşa a început epopeea cu revoluṭia”, la Radio Cluj…

Articol editat de Bianca Câmpeanu, 22 decembrie 2017, 14:49

Prăbuşirea comunismului în Europa i-a luat prin surprindere pe mulṭi, chiar dintre cei „avizaṭi”. Sateliṭii Rusiei Sovietice s-au desprins pe rând, în 1989, în moduri diferite. Polonia şi Ungaria au cunoscut o „desatelizare dinspre vârf”: aveau o societate civilă matură şi fermă şi conducători care, în mijlocul anilor ’80, au căutat să ajungă la un modus vivendi, recunoscându-şi incapacitatea de a relansa economia blocată. Un model le-a fost şi perestroika rusă, iniṭiată de Mihail Gorbaciov. În Republica Democrată Germană şi Cehoslovacia sfârşitul comunismului a avut loc într-un cu totul alt mod, „de jos în sus”, într-o societate civilă slab conturată, având conducători cu certitudinea absolută că îşi ridicaseră ṭările pe culmile cele mai înalte ale progresului; erau dogmatici şi suficienṭi. Desatelizarea din România se înscrie într-o a treia categorie, populaṭia a intervenit spre a continua un proces deja declanşat din interiorul partidului. Nici nu se putea altfel, la noi societatea civilă era lipsită de organizare, aproape paralizată, deşi au fost câteva disidenṭe remarcabile la nivelul elitei intelectuale. Occidentul avea un slab interes faṭă de soarta noastră, comparativ cu cel arătat surorilor comuniste central-europene. Pe de altă parte, conducătorul României era complet izolat de propriul popor, de lumea europeană, dispreṭuit de toţi. Aşa se explică probabil „bunăvoinṭa” Securităṭii faṭă de oameni ai partidului care criticau politica lui Nicolae Ceauşescu, de pildă Silviu Brucan care semnase şi el Scrisoarea celor şase adresată în martie 1989 „conducătorului suprem”. Este dovedit deja complotul pus la cale de personalităṭile din partid – susṭinut activ de KGB şi pasiv de Departamentul de Stat american -, sprijinit din interior pe grupuri din Armată şi Securitate. Se formase înainte de Congresul al XIV-lea al PCR (21 noiembrie 1989) o structură clandestină condusă de Ion Iliescu, comunist căzut în dizgraṭie în 1984. Îndepărtarea dictatorului nu s-a putut face legal, la congres, aşa încât au intervenit masele. Pe 15 decembrie la Timişoara a izbucnit o revoltă, o formă de protest faṭă de evacuarea pastorului luteran Lászlo Tökés. Blindate ale Armatei au deschis focul asupra demonstranṭilor; au fost câteva sute de morṭi, s-a aflat despre gropi comune. Aceasta a fost ocazia pentru începutul sfârşitului: în 21 decembrie Bucureştiul, Clujul şi alte 12 oraşe din ṭară s-au solidarizat cu Timişoara.

Clujul a trăit aşadar propria sa revoluṭie. Frigul, lipsa alimentelor şi a libertăṭilor elementare, impulsul dat de veştile aflate de la Radio Europa Liberă sau de la oameni care circulau prin ṭară, au scos lumea în stradă. S-au auzit împuşcături, au fost victime. Pe 22 decembrie, după ce s-a anunṭat fuga dictatorului şi arestarea sa, frământările au continuat. Un alt moment remarcabil şi emoṭionant al acelei zile a fost redeschiderea postului Radio Cluj care fusese oprit în mod abuziv. După patru ani de linişte impusă, Radio Cluj a reînceput să emită. Primele momente ale acestor evenimente care au marcat începutul unei noi epoci sunt păstrate în Arhiva de istorie orală, în interviuri cu foşti angajaṭi ai postului, redactori care lucraseră din anii ’60 în studiourile Radio-televiziunii Române de la Cluj.

Eu vreau să vă spun că la acea vreme, când n-aveam idee niciunul dintre noi, dintre oamenii obişnuiṭi, gradul de manipulare şi toate lucrurile care ṭineau de o anumită punere în scenă a evenimentului, eu, unul, l-am trăit şi l-am trăit de mână cu prietenul meu, [actorul Dorel] Vişan, cu care am fost la manifestaṭia din faṭa teatrului, […] pe 22 decembrie. […] Şi eram acolo unde toată lumea era agitată, unde se creau grupuleṭele noii puteri, unde erau propuneri de una şi de alta…

Horia Bădescu

Asta imediat după ce aṭi aflat că Ceauşescu a plecat…

În momentul în care s-a intrat în judeṭeană [Comitetul Judeṭean PCR]. În momentul când au ieşit coloanele de muncitori şi aici şi la Bucureşti, s-a terminat, adică era clar!.. Şi atunci i-am oferit… aveam un sistem din ăsta audio, doamnei Doina Cornea care a ṭinut o cuvântare în faṭa Teatrului Naṭional. Şi pe urmă a început marea mişcare, am intrat în Judeṭeana de partid şi am stat o vreme, m-am uitat la ce se întâmplă şi pe urmă am discutat cu Vişan: <Dom’le, nu crezi că ar fi timpul să încercăm să dăm drumul la Radio?> , zice, <du-te!>. Şi m-am dus, împreună cu un grup de tineri, Vasile Luca îl cheamă, eram cu un grup de tineri, mă rog, cam cum s-a întâmplat peste tot, cu tricolorul, am ajuns la Radio. Deja prietenul meu, Constantin Colhon, era acolo şi au început să apară, rând pe rând, colegii noştri, i-am anunṭat pe unii, pe alṭii. Am început să vedem cum putem să dăm drumul, am luat legătura cu Bucureştiul, noroc că la Bucureşti era Eugen Preda care era om de radio şi care a înṭeles imediat situaṭia şi care a permis intrarea în emisie a studiourilor, nu în sensul ăsta, ci luând legătura cu cei care difuzau, cu cei de la relee – pentru că degeaba ocupai studioul şi pregăteai emisiune, dacă n-aveai releele pe care să emiṭi!

Şi am început să preparăm… Am compus primul , ca să zic aşa, pe care l-am citit împreună cu colegul meu, Constantin Colhon. L-am ascultat, nu mai ştiu cu ce ocazie, când am sărbătorit, când a fost ziua radioului […]: nu mi-am recunoscut vocea, era atâta emoṭie în ce se întâmpla atunci! Şi am intrat la ora 6 [p.m.] în emisie, era nebunie!… Era o nebunie întreagă, veneau tot felul de zvonuri din toate părṭile! Ceea ce am reuşit noi să facem atunci şi ceea ce am făcut şi pe urmă, în zilele care au venit după 22, a fost să încercăm totuşi o triere şi să nu dăm ştiri care nu puteau fi controlate…(Horia Bădescu, fost director al Radio România Cluj)

[Interviu de Silvia Iliescu, Cluj, 2017]

Traian Trica, tehnician, unul dintre puṭinii menṭinuṭi după desfiinṭarea postului Radio Cluj (1985-1989), pentru întreṭinerea aparaturii:

Eu am văzut transmisia aia [de la mitingul din 21 decembrie] de la Bucureşti, când l-au huiduit pe Ceauşescu. Şi eram singurul în Controlul general şi mă uitam la televizor. Şi, repede, printr-un interfon, [am anunṭat] unde stăteau băieṭii ceilalṭi. <Haideṭi, măi, repede, să vedeṭi, că e ceva prăpăd aicea!> Repede au venit, dar până au sosit ei, până nu ştiu ce, deja se întrerupsese imaginea de la Televiziune şi aşa o durat câtva timp până când s-or mai organizat ei acolo, aṭi văzut că imaginile sunt complet diferite… [Am zis atunci] <Gata, mă, gata!…>, dar când am văzut că s-a reluat transmisia, ne-am dezumflat! Se făcuse ora 3, zic <No, hai acasă!> M-am dus acasă, în Cluj începuse aici, în Mănăştur, porniseră oamenii, se strânseseră, mergeau pe calea principală, pe Calea Floreşti spre Calea Mănăşturului. Când au ajuns la Fabrica de bere atunci s-a tras în ei şi câṭiva au căzut acolo, i-au omorât. Alṭii, care veneau dinspre gară, i-au oprit la , dar acolo iar or tras în ei, i-or împuşcat. Alṭii, care veneau dinspre Mărăşti, cartierul din estul oraşului, acolo tot aşa, s-a tras, dar nu direct, ci cu ceva ricoşeu şi iarăşi au omorât un om-doi oameni, nu ştiu… Erau şi scutieri… în Piaṭa Libertăṭii, aicea, unde-i statuia lui Matei Corvin, iarăşi au fost câteva victime, acolo au căzut, i-or împuşcat pe mai mulṭi… Veneau în coloane spre centrul oraşului. Armata, că era Armata, nu era Securitatea, era Armata… ei au încercat să-i oprească!

Asta era pe 21…

Da-da… că noi abia peste o zi, în 22, am dat drumul la radio. […] Dar în 21 după amiaza am venit acasă. Şi seara, o colegă de-a mea care făcea permanenṭă noaptea acolo, una dintre colegele mele, zice: <Măi, Tami, te rog frumos…>, zice, precis că auzea de aici, de la Fabrica de bere care e cea mai aproape, cel mai aproape punct de Radio Cluj, deci e o distanṭă, să zicem, în line dreaptă, de 2-3 kilometri, nu ştiu cât să vă spun. Şi mă duc acolo şi stau peste noapte, cu ea, acolo, în Controlul general. Nu se întâmplă nimic. No, a doua zi dimineaṭa m-am dus acasă. Ca pe urmă [în 22], să auzim că s-o dat… a apărut la televizor că Ceauşescu o fugit. <Gata!>, zic, am spus familiei: <Gata, eu mă duc la Radio!>. Soṭia: <Vai, ce faci? Nu te du…>, cutare. <Mă, eu mă duc…> M-am dus. Am stat acolo toată noaptea, deci în noaptea de 22 spre 23 şi apoi am venit acasă…

Dar cum a fost momentul acela când aṭi rupt sigiliul şi aṭi început emisia?

A! Da, păi am… deci, colegii mei, ingineri – amândoi nu mai sunt – unul Atanasiu şi unul Jucan… Ei au rupt sigiliul, ei erau şefii…. . <Păi cum să dăm drumul? E sigilat!> <Nu, rupem sigiliul!> Am rupt sigiliul şi am băgat ştecărul ăla în priza aceea, ştecărul acela special cu patru contacte, U-link-ul ăla. Şi în momentul acela, ca şi cum ai da [drumul la] un întrerupător, face contact şi transmite mai departe. […] Am început cu semnalul de pauză al Radioului, pe vremea aceea era un alt semnal, Enescu era, un semnal urât… Nu mi-o plăcut niciodată, cam aşa suna: <Pu-pu, pu-pu-pu-pu-pu, pu…>, atât! Şi pe urmă, după aceea, prin ’90, am băgat Marşul lui Iancu. L-am înregistrat cu un coleg, o venit cu orga electronică, cu synthesizer-ul şi l-au schimbat, am înregistrat pe bandă mai multe variante, din care una suna frumos. Şi pe urmă am multiplicat-o. […]

Aşa… deci am ajuns acolo şi au început să vină colegii. Când am ajuns eu, de fapt, la Radio, pe la 4 şi ceva, deja la Radio în faṭă, la poartă, era multă lume. Şi [zic]: <Vă rog să-mi daṭi voie>, că nu ştiu ce, cutare… şi-am intrat. <Hai, ce facem, ne pregătim pentru emisie…>, căutăm benzi, ce mai aveam noi prin dulapuri, cu muzică, cu nu ştiu ce… Şi ne-am dus în cabina de emisie şi au venit redactorii, au început să gândească la text, au făcut un text şi, la ora 5 şi ceva, i-am dat drumul. După aceea, când am văzut că merge totul, m-a apucat un plâns! Că plângeam aşa, îmbrăṭişaṭi, cu colegii! Vă daṭi seama, a fost o emoṭie… Dar nicio clipă nu ne-am gândit că dacă totul ar fi eşuat, poate că în ziua de astăzi nu mai eram aicea…(Traian Trica, tehnician)

[Interviu de Silvia Iliescu, Cluj, 2017]

Stela Maria Ivaneş, scriitoare, fost redactor la emisiunile de ştiinṭă:

Eu eram bolnavă cu congestie pulmonară acasă. Şi aveam o femeie care făcea curăṭenie, că se apropia Crăciunul şi spălase perdelele şi la un moment dat, cum moṭăiam, că aveam febră, aud că tună. Şi zic <Erjika, du-te pe balcon, că sunt perdelele întinse, că tună>. Zice: <Doamnă, nu tună, se împuşcă!> Zic: Şi de fapt se împuşca! Vă daṭi seama?… Şi atunci a sunat telefonul şi un prieten de-al nostru, Virgil Constantinescu, care era directorul Oficiului Farmaceutic Cluj, […] zice: Zic: <Nu!… vorbeşti serios?> Zice: <Da…> Şi ne-am îmbrăcat şi am plecat… […] Şi atunci a început epopeea cu revoluṭia şi aşa am stat trei luni şi-mi aducea, ṭin minte, doctorul Bogdan, cefalosporine, eram cu congestie pulmonară, era un frig în Radio! Nu era căldură deloc şi nu era nici mobilier, că veniseră colegii de la Bucureşti, când s-a desfiinṭat în ’85 şi s-a cărat tot! Birouri, scaune… […] Atunci, în trăirile alea emoṭionale de enormă bucurie şi frică, eu n-am avut niciun pic de frică! Nu ştiu de ce, probabil era prea mare bucuria… Dar eram nemâncaṭi, nedormiṭi, am stat zile întregi acolo, direct la microfon, vă daṭi seama, nici n-aveai pe ce să scrii, avea scaun doar ăla care vorbea la microfon.

Şi am avut nişte momente foarte ciudate, în sensul că, după ce ne-au adus mâncare în ziua de Crăciun ascultătorii care ne-au recunoscut, ne-a dat un telefon cineva şi a zis: şi a început să li se facă rău la unii!.. Altă dată scriam un eseu despre libertate în birou, ṭin minte, tot aşa, pe jos, pe podele, pe pereṭi. Şi, la un moment dat, chiar în faṭa geamului era un soldat cu o mitralieră şi toată a descărcat-o – noroc că în sus! -, s-o jucat… Erau atât de tineri încă [soldaṭii care ne păzeau] şi neexperimentaṭi, că abia intraseră în armată. Aşa ne-am speriat atunci!… Atunci m-am speriat, într-adevăr, puṭin, că m-am gândit că atunci trage [în noi]! (Stela Maria Ivaneş, scriitoare, fost redactor la emisiunile de ştiinṭă)