Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului. Două scriitoare clujene, Dora Pavel şi Hanna Bota
Articol editat de Bianca Câmpeanu, 22 decembrie 2017, 06:00
Unele cărţi te încearcă, pe lângă neliniştea şi tulburarea inimii, cu o dorinţă nouă: aceea de posesie asupra lor, nu ca obiecte, ci asupra esenţei lor. Ca şi cum ar trezi o creatură adormită în minte şi ar face lumea să arate altfel. Poate este şi explicabil: înainte de a remarca forţa uluitoare din cadrul unei proze, marcată de evenimente şi conflicte interioare, ajungi într-o lume la marginea coşmarului, unde te laşi cuprins de teama unei identificări.
Romanul Agata murind, scris de Dora Pavel, a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Deopotrivă erotic şi morbid, este un roman al eliberării de vinovăţii şi spaime, scris într-o manieră cât se poate de provocatoare.
Cel puţin la prima lectură, e o carte care ţine obiectivitatea departe. Are toate datele să atragă o parte obscură, ignorată sau negată – fiindcă nu dă bine să te arăţi slab, sentimental, atent la ce se întâmplă în lume într-o manieră care nu este ironică sau serioasă, aplicată. Partea care există în noi nedisciplinată, care scapă bunului-simţ şi corecţiilor sale. Pe aceasta o include Dora Pavel într-o analiză pe cât de subtilă pe atât de cuceritoare.
Agata murind este un roman psihologic, senzual şi macabru, gotic prin temă şi atmosferă. Un roman al eliberării de spaime tocmai în proximitatea morţii. Naraţiunea se încheagă în jurul confesiunii unei tinere violoniste, Augusta Degan, către terapeutul său, Artur Cadia – de care e şi îndrăgostită –, după patru ani de psihanaliză. Trauma care stă la baza labilităţii psihice a protagonistei este pierderea prematură a surorii sale Agata, în copilarie, şi fantasma vinovaţiei pe care i-o generează această absenţă. Abia deshumarea surorii, la care este silită să asiste, alături de ceilalţi aparţinători ai defuncţilor din cimitirul ameninţat de surpare, va constitui adevărata experienţă a vindecării sale, ieşirea deplină din criză.
Confruntarea cu noua situaţie, teribilă, dură, excepţională, va face ca Agata să moară în final în conştiinţa Augustei, descătusând-o. În faţa mormintelor deschise, violonista îşi va retrăi întreg trecutul refulat, dar îşi va redescoperi şi feminitatea. Scenele de coşmar, de cimitir, vor declanşa şi o exhumare a instinctelor sale până atunci înăbuşite, plonjarea în sexualitatea cea mai atroce, delirantă. Augusta, „o întemniţată ca mine, fără gratii”, va regăsi promisiunea vieţii.
Deshumarea Agatei este un test după cei patru ani de psihoterapie, la fel cum mare parte din scriere pare a fi un exerciţiu în cadrul (sau deja în afara) aceleiaşi terapii. Vitalitatea personajului, obsedanta percepţie a senzorialului din lume sunt în măsură să facă din acest roman mai mult decât unul „gotic” şi să evite căderea într-un morbid insuportabil.
De asemenea, prin intermediul Augustei Degan, cartea testează posibilităţile cititorului de a accepta formele deviante, pe care raţiunea le trimite în zona instinctelor sau a patologicului. Mai înseamnă o prezenţă acută a corporalităţii, de la „singurătatea nemaitrăită” indusă de o scenă tristă de carnaval până la erotismul asumat de personaje. Pentru Augusta, forţa erotică este singurul element care nu lasă ca personalitatea ei să se descompună, precum conţinutul unui sicriu scos la lumină după mulţi ani. Dragostea se petrece aproape în totalitate în câmpul morţii. Dacă nu e vorba întotdeauna de un cimitir, este un oraş anonim, care aduce fiecărui participant la strania deshumare amintiri năucitoare (palpabile, gata să irumpă în realitate); mai este câmpul faptelor mărunte, cele care îi ţin pe oameni împreună, respectabili, suportabili – şi acesta dispare, lăsând loc unei alte ordini, a visului, a nevrozei.
Dora Pavel aşază aceste elemente într-un roman care nu caută să mulţumească sau să încânte cititorul. Cartea nelinişteşte până la întrebări de genul „De ce pot accepta aşa ceva?”, până la confuzie. Forma sa de rafinament, una proprie cărţilor rare, greu de etichetat, durează cât pe parcursul întregii lecturi, între real şi ficţiune.
Ca în toate romanele Dorei Pavel, pe cât de generos e pretextul epic, pe atât de surprinzătoare e evoluţia naraţiunii în sine.
Fraza cu care se încheie romanul este edificatoare ca explicaţie:
„Văd deasupra parcului de peste rîu, deasupra arborilor încă încremeniţi, văd, o văd limpede alegîndu-te pe tine, numai pe tine de data asta, venind întins către tine, întins şi tot atît de nesăţioasă ca mine, nesăţioasă şi tot atît de fără măsură, ca o sălbăticiune plutitoare, senzaţia.”
„Mă cheamă Daria. Am murit într-o joi”, cu aceste cuvinte ale personajului principal începe romanul scriitoarei clujene Hanna Bota.
După jurnalul de antropolog, Ultimul canibal şi după alte romane şi cărţi de poezie, Hanna Bota îi invită pe cititori într-o altfel de călătorie, nu la capătul lumii, ci într-o comunitate aflată chiar lângă noi. „Plonjarea” în realitatea paralelă a bolnavilor cu insuficienţă renală cronică au determinat-o pe scriitoarea Hanna Bota să scrie o carte despre trăirile unui grup de bolnavi pentru care viaţa, în imediata apropiere a morţii, capătă un sens neştiut de noi, „ceilalţi”.
Când a început să scrie cartea, personajul principal din roman trăia. Este vorba despre o tânără care s-a îmbolnăvit de insuficienţă renală cronică şi care, la 13 ani, a fost primul copil din România supus unui transplant renal. În trei ani însă a trebuit să intre din nou la dialize. A fost pe listele de transplant, dar boala a distrus-o treptat până la a avea peste 20 de operaţii. Deşi fizic s-a degradat încet, gândirea ei era extrem de pozitivă şi asta a ţinut-o în viaţă timp de mai mulţi ani.
Hanna Bota
Romanul Când în fiecare zi e joi reuneşte foarte multe din poveştile grupului de bolnavi exprimate prin ochii şi cuvintele Dariei, tânăra a cărei existenţă a încetat înainte să poată citi cartea.
Volumul prezintă şi o imagine reală asupra sistemului medical românesc, aşa cum este el experimentat în fiecare zi de bolnavi. Astfel, despre acest sistem, autoarea a scris din perspectiva personajului. A scris despre experienţele Dariei cu clinica, a descris felul în care se dă mită pentru a ţi se face un transplant sau un tratament, a redat câteva dintre poveştile bolnavilor despre doctori, apoi nedumerirea pacienţilor atunci când un doctor NU ia mită, a descris şi competenţa medicilor, vizavi de necompetenţa unora dintre ei, a vorbit şi despre migraţia medicilor, despre faptul că nu se dau destui bani pentru sănătate, dar şi despre dezvoltarea clinicilor private. Toate acestea le descrie atât din perspectiva Dariei, cât şi din punctul de vedere al lui Matei, acesta fiind personajul care organizează grupul de bolnavi.
În ceea ce priveşte mesajul cărţii şi ceea ce şi-ar dori autoarea romanului să găsească cititorii în ea, Hanna Bota precizează că una dintre tematicile importante ale volumului este modul în care personajele se raportează la problematica existenţei prin încercarea de a găsi propriile răspunsuri la mari întrebări precum: de ce nu vorbim mai mult despre moarte?
Cartea se numeşte Când în fiecare zi e joi, pentru că atunci când am cunoscut-o prima dată pe Daria era într-o joi, cu doi ani înainte de a muri. Ea îmi spunea atunci că nu îşi face proiecte pentru viitor, nu trăieşte cu regrete din trecut şi cât poate trăieşte prezentul cu bucurie. Atunci, am suspendat prezentul într-o joi, mărturiseşte Hanna Bota.
Dariei nu îi era frică de moarte pentru că înţelegea că moartea este doar o transformare spre altceva. Nu era o persoană religioasă în sens dogmatic. Era însă o credincioasă a unei alte realităţi. Este foarte greu să îi spui unui copil de ce este el bolnav. Să îi spui că face parte din selecţia naturală, pentru el, sufleteşte, nu e răspuns. Cel mai important este să îţi găseşti propriul răspuns pentru a supravieţui, chiar dacă adevărul tău nu este întotdeauna şi adevărul celorlalţi.
Este un roman despre condiţia umană, despre ceea ce ne face cu adevarat oameni şi ceea ce este cu adevărat important, deşi nimic din aceste lucruri nu apare explicit, dar e imposibl de evitat pentru orice cititor.
Lectura cărţii te pune în faţa unei oglinzi în care nu ai vrea niciodată să te vezi, o oglindă a conştiinţei în care te priveşti ochi în ochi şi nu poţi decât să te întrebi ce ai face tu în situaţia extremă.
Cartea te bântuie mult după ce ai terminat-o. Descoperi oroarea de lângă tine, care odată dezvelită nu mai poate fi acoperită. Trebuie, fie că vrei sau nu, să te implici emoţional.
Este o carte care te face să discuţi, cu tine, în forul interior, sau cu alţii. O carte în care eşti la fel de prezent ca cititor, ca oricare personaj de acolo.
Cărţile le puteţi împrumuta la Secţia de Împrumut Adulţi şi Artă de la raftul de scriitori clujeni.
Rodica Uifălean/Doina Borgovan
Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.
