Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului: Nora Iuga și Dan Lungu

Nora Iuga, foto: Gilda Comârzan

Articol editat de cristina.rusu, 12 ianuarie 2018, 06:00 / actualizat: 15 ianuarie 2018, 16:51

Apărută întâia oară în anul 2000, cartea Norei Iuga, Sexagenara şi tânărul, este cu adevărat o carte specială întrucât, pe de o parte, abundă în detalii biografice, iar pe de altă parte, prin intermediul unei capacităţi analitice desăvârşite, autoarea dezbracă criza vârstei a treia (sexagenare) de hainele ipocriziei şi o expune în faţa cititorului cu acea inocenţă şi cu acea detaşare specifice doar celor care, având o conştiinţă superioară, reuşesc să privească viaţa de sus şi să vadă detaliile ascunse ochiului mediocru.

Nora Iuga

Care este momentul potrivit pentru o confesiune?! Dar interlocutorul ales să fie martorul ecorsajului propriei vieţi, propriilor gânduri? Anna alege un bărbat cu cel puţin 25 de ani mai tânăr decât ea. Ea  are 60. Nu-i cunoaşte motivele pentru care o ascultă şi n-o interesează cu adevărat decât magia pe care amintirea o creează între ei.

Îi povesteşte despre ţinutul natal, despre prietenia legată cu o colegă de facultate, unguroaica Terry – prietenie pigmentată cu toate încercările ce îi apropie pe oameni într-o viaţă, despre soţul Nino. Se miră că tânărul îi ascultă cuminte potopul de confesiuni. Se simte datoare să tranşeze adevărul, minunea promisă, şansa, asemenea unui loz câştigător. Şi mai e şi iubirea înşelătoare, cea care ridică ziduri între tine si ceilalţi, ţinându-te captiv în propriu-ţi edificiu.

Însă nostalgia o cuprinde cu adevărat pe Anna când evocă viaţa literar-artistică a anilor ’60. Vorbeşte cu entuziasm despre romanele citite sau traduse, despre savoarea conversaţiilor pe care le stârneau. Cărţile şi discuţiile implicite deveniseră un gest de frondă, de libertate absolută în faţa unui regim totalitar. Uneori, vorbeşte cu voce joasă, ca atunci când istoriseşte tragica idilă cu studentul legionar, Gigi Vătăşoiu, sfârşind la doar 20 de ani în temniţele comuniste.

Până în amurg şi în răcoarea serii, personajul deapănă în faţa tăcutului străin o sumă de amintiri şi de gânduri brodate. Îi este uşor să vorbească, iar poveştile ei îl ţin pe tânăr ţintuit în fotoliu, nemaiputând să se desprindă.

Pe această tensiune marşează textul cu neliniştitoare alunecări în resemnare şi succesive ridicări deasupra ei, cu scene retrospective calde, fierbinţi ori îngheţate, cu senzaţii prospective uneori copleşitoare, alteori consumate, totul puternic virusat de personalitatea acaparantă a povestitoarei.

Mai presus de tabuul dragostei dintre două persoane între care e o diferenţã mare de vârstã, este ideea de a scrie, a nara, a povesti ca un act de seducţie, dar aici ascultătorul ia forma unui tânăr a cărui atenţie trebuie reţinută, relaţia dintre cei doi rezistă atât timp cât naratoarea vorbeşte. Tăcerea ar echivala cu destrămarea povestei de dragoste.

Întreaga carte este o confesiune fără întreruperi făcută bărbatului misterios. Tensiunea resimţită de autoare ca inadecvată este între spiritul ce arde fără să se mistuie pe axa timpului şi trupul bătrân ce parcă nu-i mai aparţine.

Nu există capitole sau alte artificii tehnice care să desfacă textul în bucăţi. Dar există un artificiu stilistic excelent mânuit: alternarea perspectivei, trecerea de la persoana întâi la persoana a treia şi invers, de parcă autoarea ar simţi continuu nevoia de a se obiectiva, de a se privi din afară, printr-o excesivă subiectivare, adevărul. Povestea prinde contur printr-un monolog care are un adresant, un tânăr prozator, complet tăcut, descris de autoarea cu zgârcenie: are ochii verzi, bea votcă şi este un bun ascultător.

“Sexagenara şi tânărul” nu e doar un roman confesiv. Ca cititor, nu-ţi iei locul de ascultător cuminte şi martor tăcut al discuţiei. Îţi vine să-l ridici pe tânăr de pe scaun, să-l dai pe uşă afară şi să te aşezi în locul lui pe scaun. Iar apoi să sorbi fiecare cuvânt de pe buzele excentricei sexagenare. Căci reflecţiile ei te cotropesc, aşa cum numai propriile-ţi gânduri o pot face!

Aşa că Nora Iuga, transpusă în ironica, dezamăgita, nostalgica şi, în cele din urmã, epuizata Anna, povesteşte şi povesteşte şi povesteşte, despre prieteni, soţi şi dezamăgiri, despre tinereţe, regimuri politice şi lumea literară.

Cartea este citabilă în întregime. Nici un cuvânt nu e lăsat la voia întâmplării. Romanul se constituie, până la urmă, dintr-un lung monolog, care are în interiorul lui şi declaraţii, şi eseuri, şi istorisiri ale unor întâmplări reale sau ale unor visuri, şi chiar… dialoguri. Este un monolog atotcuprinzător, un recital dat de o fiinţă complexă şi dramatică.

Jumătate de dragoste, jumătate despre dragoste, aşa s-ar putea defini, pe scurt, romanul lui Dan Lungu. Cum să uiţi o femeie.

sursa foto: Hyperliteratura

Dan Lungu

Romanul urmăreşte povestea (şi, implicit, evoluţia) lui Andi care, într-o zi, găseşte un bilet vag de adio de la Marga, iubita sa, în care ea îşi anunţă brusca plecare. Dacă la început Andi refuză să creadă în autenticitatea mesajului sibilic de adio, după o perioadă în care absenţa apăsătoare a camaradei sale începe să se impună în universul monoton al personajului, împrejurările îl constrâng, cumva, să accepte realitatea.

Personajul central al cărţii este „o iubită”, Marga. Fină, pretenţioasă, răsfăţată- fată de nomenclaturist-, feminină şi senzuală, Marga îi sfâşie inima lui Andi când îi lasă un bilet cu anunţul că pleacă într-o direcţie necunoscută. Între „flegmaticul” Andi şi frumuşica Marga începuse cu un an şi jumătate în urmă o iubire studenţească. Ajung să lucreze ambii la acelaşi ziar local şi să împartă o garsonieră. Cu plimbări şi shoppinguri, cu tandreţe, cu mici îmbufnări feminine şi cu nu puţine accese de jenă financiară masculină, cuplul lor îi apărea lui Andi ca fiind tot ce ar putea să-i ofere viaţa mai bun. Un model de trai foarte românesc, deci, au Andi şi Marga, cu bani puţini, cu baie mică, cu frigider golaş şi cu vecini certăreţi, zi de zi. Deşi lucrurile între ei merg bine, într-o bună zi Marga dispare, lăsând un enigmatic bilet de adio. În lipsa unei explicaţii raţionale, Andi apelează la un întreg arsenal de strategii ale uitării. Alt tip de emoţie trezeşte în cititor neliniştea personajului masculin care se transformă într-un detectiv atipic hălăduind prin propriile stări de suflet pentru a rezolva tema -interogaţie a cărţii: de ce l-a părăsit Marga? Apoi, a treia sursă, şi cea mai generoasă, de lirism vine din portretizarea femeii atât de dragi. O afecţiune necondiţionată provoacă orice gest mărunt al capricioasei Marga în Andi cel iubitor şi mult răbdător.

Structurat în două planuri, cititorul este familiarizat cu lumea lui Andi-fără-Marga şi trecutul lui şi al lui Andi-cel-neseparat-de-Marga.

În încercarea de a înţelege plecarea iubitei sale, personajul deapănă episoade din trecutul iubitei sale, uneori chiar frânturi din confesiunile ei târzii, însă femeia rămâne, cumva, pe undeva, o enigmă.

Un alt plan exploatează latura spirituală a lui Andi, când acesta ajunge, printr-o încâlceală a sorţii, în mijlocul unor neoprotestaţi care, prin credinţa lor puternică, reuşesc să îl „ispitească” pe Andi, fără a fi violenţi, agresivi, înfocaţi.

Imediat după plecarea Margăi, Andi nu-şi mai permite garsoniera şi va ajunge să fie găzduit pe un oarecare termen de un prezbiter neoprotestant. Viaţa lui se complică şi mai mult odată cu această întîlnire şi cu sentimentul că Dumnezeu e pe urmele sale.

Dincolo de pierderea unei iubiri, a doua temă a romanului este una filozofică legată de posibilitatea umană de a face alegeri în dragoste sau în credinţă. Prezentarea unei comunităţi neoprotestante se justifică prin exemplificarea faptului că ei au ales să creadă, ca şi cum, dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat. În ultimă instanţă, suntem provocaţi să ne întrebăm pe noi înşine cât este alegere şi cât este credinţă în relaţia de cuplu contemporană.

Tot răul e spre bine, iar finalul poveştii nu e neapărat fericit, ci doar altfel. Desigur, nu lipsesc maliţia, (auto)ironia şi umorul. Tulburător şi amuzant, înfiorat de nelinişti existenţiale şi cutreierat de psihologii accidentate, Cum să uiţi o femeie este, în acelaşi timp, o carte despre dizolvarea mizantropiei şi recucerirea inocenţei, despre toleranţă, despre cum se poate vorbi despre Dumnezeu în ziua de azi.

La sfârşitul cărţii găsim ideea că doar ceva foarte puternic, precum credinţa autentică în Dumnezeu, poate înlocui dragostea, suferinţa, admiraţia pentru o femeie.

Volumul se citeşte foarte uşor. E o lectură antrenată şi aerisită care combină feluri de iubire cu feluri de a înţelege lumea. E o carte care vorbeşte, dincolo de femei, despre Dumnezeu, pe înţelesul minţilor atinse de tehnologie. E o carte şi atât. Despre cum să uiţi o femeie…

Rodica Uifălean – Biblioteca Județeană ”Octavian Goga”

Doina Borgovan

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.