Pororoca și descompunerea suferinței – interviu cu regizorul Constantin Popescu

Articol editat de cristina.rusu, 22 ianuarie 2018, 12:10

Filmul Pororoca spune povestea unei familii cu doi copii, Maria și Ilie, care duce o viață liniștită. Într-o duminică dimineața, tatăl iese cu cei mici în parc și în momentul în care îi scapă din vedere pentru că merge la doi pași să își cumpere o cafea, fetița dispare. Căutările înnebunite ale tatălui și ale oamenilor din parc nu dau roade, investigația poliției rămâne fără rezultat, iar drama părinților devine greu de imaginat. Regizorul Constantin Popescu ne propune în acest film un fel de studiu minuțios al disperării.

Pororoca a avut premiera în cinematografele din România în 19 ianuarie. Înainte de avanpremiera de la Cluj, regizorul Constantin Popescu a avut amabilitatea să acorde un interviu pentru postul nostru de radio.

Anca Mureșan Bota: Domnule Constantin Popescu, de ce ”Pororoca”? Este un cuvânt complicat, puțin cunoscut. Ce ați dorit cu acest titlu?

Constantin Popescu: La momentul în care m-am gândit să îl folosesc mi s-a părut potrivit și interesant ca metaforă. Nu știu dacă aș mai folosi același titlu și astăzi, însă cred în continuare că se potrivește cu ce se întâmplă în filmul meu. Pororoca e un val mareic în America de Sud care intră în interiorul continentului pe fluviul Amazon, vreo 500-800 de kilometri uneori, invers, de la vărsare către izvor, și distruge destul de mult în calea sa.

AMB: Așadar este un fenomen natural. Vizual vorbind, este o curgere înapoi, invers…

Constantin Popescu: …da, cumva împotriva legilor firii. O curgere nefirească și stranie. O parte din acest parcurs îl regăsesc în traseul personajului meu din film, Tudor.

AMB: În Pororoca avem o poveste care începe aparent firesc, normal, pentru ca mai apoi, dintr-un anumit punct al acțiunii, totul să se răstoarne, să se dea peste cap. Este drama unei familii ce pare că duce o viață fără griji, cînd dintr-odată se întâmplă ceva cu unul dintre copii.

Constantin Popescu: E adevărat, filmul este o dramă și nu știu dacă se poate urmări cu o pungă de popcorn în brațe. Este un film foarte inconfortabil și deranjant. Nu ne place să privim oameni care suferă, în general evităm să asistăm la genul acesta de descompuneri. Apropo de relaxarea spectatorului, nu cred că va sta relaxat. Mi-ar plăcea să spun că finalul este ușor de ghicit, însă nu, nu este deloc așa. Știu că filmul este greu de privit, dar așa simt, așa văd, așa aud. Departe de mine gândul că filmul meu e perfect, dar aceasta este propunerea pe care o fac publicului, astfel consider eu că trebuia să îl fac. Știu că filmul are defecte, știu că are lungimi; așa lung mi l-am dorit.

AMB: Este un film de două ore și jumătate. Ați făcut multe scurtmetraje și seriale de televiziune, așadar aveți exercițiul conciziei și al comprimării; aceasta a fost dorința dumneavoastră în Pororoca, să disecați durerea pe spații mai ample?

Constantin Popescu: E plăcut să lucrezi la un lungmetraj fără constrângeri. A fost un avantaj că sunt prieten cu Liviu Mărghidan, care este producătorul și directorul de imagine al filmului, și care m-a sprijinit mai mult decât ar face-o un frate. E foarte plăcut să poți gestiona niște durate fără stres. Pe de altă parte, mă gândesc și la public.

Chiar dacă eu consider că suferința trebuie ”regizată” în anumite feluri, nu pot ține oamenii în sală, știu că vin de la muncă și a doua zi merg din nou la muncă. Mărturisesc că am și acest aspect în minte. Dar nu pornesc la drum de la ideea că în sală vor fi doar spectatori cârcotași sau care nu vor avea răbdare.

Eu cred că publicul din România nu este alcătuit din prostănaci, oamenii știu de ce vin la film. Sper că vor accepta cât mai mulți licența pe care le-o propun, de a privi suferința din aceste unghiuri și în aceste durate.

AMB: Ați vorbit mult despre suferință. Trebuie să urmărim și vina personajului principal, Tudor, care, într-un moment de neatenție pierde în parc unul dintre cei doi copii, o pierde pe Maria?

Constantin Popescu: Da, printre altele, vorbesc despre puterea tăcută a vinovăției. Mi se pare că vinovăția se trage din multe sentimente și atrage după sine alte sentimente. Culpabilitatea ne apasă în moduri care macină foarte puternic. Tudor Ionescu e un personaj definit de suferință, e foarte dificil ce prezint în film. Nu sunt de acord cu opinia pe care am citit-o într-o cronică, potrivit căreia aș fi abandonat personajul feminin din Pororoca. În general îmi asum criticile, dar aici cred că e vorba de o eroare de interpretare. Faptul că la un moment se produce un soi de ruptură în cuplu nu înseamnă că personajul feminin abandonează sau că eu l-am abandonat. Nu, el există acolo și, după părerea mea, e mai puternic in absentia. Îi rog pe spectatori să acorde atenție detaliilor vizuale și auditive din acest film, pentru că eu ofer totuși un răspuns la întrebarea pe care cred că mulți și-o vor pune la finalul filmului.

AMB: Nu vă aflați la prima colaborare nici cu Iulia Lumânare, nici cu Bogdan Dumitrache. Ați fost mulțumit de felul în care s-au comportat cei doi actori în rol?

Constantin Popescu: Îi cunoșteam pe amândoi, într-adevăr. Ne-am înțeles foarte bine, dar au existat și momente mai dificile. E greu la filmare, mai ales cu personaje atât de puternice. Actorii sunt ”teritoriali”, când simt că au găsit un rol scris decent, interesant, își creionează un personaj cât pot de bine.

Mi-ar plăcea să avem cât mai multe povești care să pună la muncă actorii, să le ofere personaje ”cu carne”. Când găsesc astfel de personaje, indicațiile mele regizorale devin o sursă de tensiune pentru actori în momentul în care ce le spun eu nu se potrivește cu ”teritoriul” lor și îi obligă să aleagă o altă cale. În acele situații își pun un scut și întreabă ”de ce?”. Aici intervine comunicarea dintre regizor și actori, regizorul trebuie să știe să le răspundă.

AMB: Bogdan Dumitrache a trecut prin anumite încercări: a slăbit foarte mult pentru acest rol, a recurs și la sfaturile unui psiholog pentru a face mai bine rolul.

Constantin Popescu: Toți cei trei actori din Pororoca, Iulia Lumânare (care o interpretează pe Cristina Ionescu, mama din film), Bogdan Dumitrache (Tudor Ionescu, tatăl) și Constantin Dogioiu (inspectorul de poliție Pricop) au trecut prin transformări fizice. Filmul acoperă o durată de câteva săptămâni din momentul dispariției fetiței. Pentru că m-am centrat mai mult cu povestea pe personajul masculin, în special Bogdan este cel care trece prin schimbări importante. Am convenit împreună că ar fi interesant să încercăm abordarea acestui personaj din perspective cât mai concrete. Asta însemna și o transformare fizică.

AMB: În mod sigur vi s-a mai adresat această întrebare, dar vă întreb și eu: de ce ați dorit să spuneți această poveste, care a fost punctul de plecare ce v-a determinat să faceți acest film? Cunoșteați un caz similar, de dispariție a unui copil, sau ați trecut dumneavoastră înșivă printr-o situație asemănătoare?

Constantin Popescu: Ideea a pornit de la o pierdere personală. Sigur, diferită de cea din film. Am încercat să transfer în imagine, prin acest film, deznădejdea și suferința acelei pierderi. Ulterior, a fost vorba și de cazuri diverse, de întâmplări din viața prietenilor mei, a unor cupluri cu copii. Discutând cu ei, toți mi-au vorbit despre aceeași teamă și despre sentimentul de panică pe care orice părinte îl are atunci când scapă pentru o clipă copilul din ochi.

Interesant că, atunci când celălalt părinte nu era de față, fiecare mi-a spus că i s-a întâmplat să piardă pentru scurt timp din vedere copilul și a crezut că moare dacă nu l-a găsit preț de un minut. Însă mă ruga să nu îl dau de gol, să nu îi spun celuilalt părinte. Dacă mama era cea care îmi spunea o asemenea poveste, soțul nu trebuia să știe. Venea apoi tatăl și îmi mărturisea că i s-a întâmplat același lucru. Și, din nou, nu trebuia să îi spun soției. Mi s-a părut amuzant.

AMB: Pe de altă parte, nu e chiar așa de amuzant. Genul acesta de secrete ascunde un sentiment cumplit de vină.

Constantin Popescu: Așa este. E un sentiment de vină și o teamă teribilă. Nu știu nici un om normal – indiferent ce-o însemna asta – care să vrea să ia în calcul o asemenea posibilitate. Cred că încercăm cu toții să închidem genul acesta de posibilități într-o cameră pe care preferăm să nu o deschidem.

AMB: Dumneavoastră semnați și scenariul la Pororoca. Ați pomenit mai devreme puterea ”tăcută” a vinovăției. Există și scene în film în care nu ați mizat neapărat pe dialog?

Constantin Popescu: Îmi place să mă folosesc cât mai puțin de cuvinte, o fac doar atât cât e necesar. Da, sunt multe momente în scenariu, mai ales de la un punct încolo, în care personajul alege calea tăcerii. Nu vreau să se înțeleagă că e o dramă neagră, de nepătruns. Nu, este un film plin de culoare și de sunet. E adevărat că nu am muzică în film, sunt într-o etapă a carierei mele în care prefer ca aceasta să se audă în filmele mele din aparate, din radiouri, din televizor. Nu îmi place să o folosesc ca un șantaj emoțional, de exemplu situația în care personajul e trist pe stradă și deodată se aud viori și saxofoane. Spectatorul înțelege și fără acest artificiu. Am acordat totuși o atenție deosebită sunetului în Pororoca. Sound-designerul filmului este Mihai Bogoz, cu care colaborez de mult timp. Am lucrat împreună pentru partea de mixaj și cu un cunoscut mixeur de sunet din Franța, Vincent Arnardi, și eu zic că a ieșit un sunet special. M-am bazat mult pentru coloana sonoră și pe intensitatea anumitor sunete, pe care personajul le interpretează diferit în momente diferite și îl influențează diferit.

AMB: Scrieți pentru un actor anume, aveți în minte un actor sau altul atunci când creați un personaj?

Constantin Popescu: În general nu fac asta, dar să știți că îmi e mai ușor să lipesc un personaj, mai ales când e unul care îmi place foarte tare, de un actor pe care îl descopăr sau care îmi place foarte mult.

AMB: Vă place personajul Tudor Ionescu?

Constantin Popescu: Îmi puneți o întrebare dificilă. Pe de o parte îmi place și sunt de acord cu el, pe de altă parte nu. Ca regizor și scenarist, îmi place. Are multe straturi întrebarea asta și e complicat să răspund. Da, îmi place. E un personaj de construcție foarte interesant, trece prin niște stări foarte diferite una de cealaltă. Am avut noroc cu Bogdan, pentru că stăpânește o paletă diversă de interpretări, deține mijloacele și procedeele actoricești care s-au grefat, ca la orice actor talentat, pe o combinație foarte interesantă de agresivitate și delicatețe. El, dar și Iulia Lumânare și Constantin Dogioiu s-au descurcat foarte bine. Au reușit să înțeleagă repede ce vreau de la ei și au reușit să portretizeze niște oameni credibili. Până la urmă asta e important: să îl crezi pe cel de pe ecran.

AMB: Critica internațională a primit foarte bine filmul dumneavoastră, iar Bogdan Dumitrache a primit în toamna anului 2017 premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la San Sebastian. Filmul Pororoca a fost selecționat și la Festivalul de la Rotterdam, care are loc între 24 ianuarie și 4 februarie. Cum vă raportați însă la publicul din România?

Constantin Popescu: Nu vreau să mă umflu exagerat în pene, nu toate cronicile de afară au fost excelente, au fost și unele care au criticat lungimea filmului. Însă eu n-am vrut să încep în forță, am preferat să las să se acumuleze un pic de liniște și de normalitate. Nu mi-am propus, desigur, să păcălesc pe nimeni. Oamenii s-au prins destul de repede ce vreau să fac, însă nu toți criticii au acceptat propunerea mea. Sigur că sunt flatante aprecierile, iar cronicile din Variety, Screen sau Playlist m-au bucurat.

Prezența în festivalurile internaționale este importantă pentru că, pe de o parte, se vede filmul, și, pe de alta, asigură vizibilitate actorilor pentru agenți și producători din străinătate. Premiile sunt onorante și reprezintă un fel de validare, îmi demonstrează că, poate, ceea ce fac, este interesant. Este însă important de spus că fac filme pentru publicul din România. Dacă acest public nu ar fi existat sau dacă mi s-ar fi spus că nu contează filmele mele, mi-ar fi foarte greu. Sper ca publicul să meargă cu mine la Pororoca, în direcția în care vreau să îl duc. Să îmi dea voie să îi arăt, cu răbdare, ceea ce vreau să îi arăt. E important să aibă răbdare până la sfârșit, pentru că la sfârșitul filmului chiar se întâmplă ceva.

Anca Mureșan Bota

Radio Cluj poate fi ascultat şi online, AICI sau pe telefon: 031 504 0456, apel cu tarif normal.